Azi doresc să povestesc o întâmplare penibilă pe care am trăit-o, dar de care pot râde în prezent.

În anul 2009 am plănuit să vizitez nişte prieteni din Germania. Mi-am cumpărat bilet cu două luni înainte. Încă de la achiziţionarea biletului am anunţat la biroul de relaţii cu clienţii, al aeroportului, că sunt o persoană în scaunul rulant şi am nevoie de asistenţă la îmbarcare. Din două în două săptămâni revenem cu un telefon pentru împrospatarea solicitării, iar în  săptămână premergătoare călătoriei am sunat la fiecare două zile.

Eeee, nu pot spune că nu aveam emoţii. Plecarea era de la Băneasa. După etapele de verificare specifice, mi-au spus să stau liniştită că vine cineva să mă ajute, şi-au venit trei muncitori plini de praf şi îmbrăcaţi în salopete. Îi văzusem la preluarea bagajelor.

La scara avionului au decis să mă urce cu tot cu căruţ. Lipsa de exerciţiu, spaţiul îngust şi nesincronizarea mişcărilor bieţilor muncitori, mă făceau să mă legăn în căruţ precum un copac în calea vijeliei.  Am ajuns în avion ameţită şi cu o senzaţie acută de greaţă.

Însoţitoarea de bord le-a zis muncitorilor: “Nu poate sta pe primul scaun, trebuie s-o asezaţi pe scaunul de lângă hublou!”  Le-am explicat că nu pot să-i ajut pentru că nu am forţa necesară, aşa că au decis să mă ia de mâini şi de picioare.  Planul teoretic nu s-a potrivit deloc cu cel practic. Mă întindeau ca pe jucăria aceea “modelino” şi a fost cât pe ce să mă aşeze lângă  scaun. Când au spus “gata”, aveam bluza de pe mine încolăcită în jurul gâtului, partea  superioară a corpului dezgolită, părul arăta de parcă ar fi fost tapat şi nu-mi mai vedeam în jur pantofii. După ce m-am acoperit plină de jenă, am descoperit că bluza mea albă era din loc în loc colorată în gri petrol.

Nu mai simţeam nici urmă de bucurie pentru vacanţa care mă aştepta. Îmi făceam în cap tot felul de planuri pentru coborâre în Germania.
Fie ce-o fi, mi-am zis la un moment dat când nu mai aveam variante.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

După aterizare mi-am aruncat ochii să văd ce e dincolo de avion. Era căruţul meu, mă aştepta. Au coborât pasagerii, iar la mine au venit doi tineri cu aspectul celor din armata U.S.A. M-au salutat şi m-au întrebat dacă ştiu tehnica de transfer. “Tehnica”? N-am mai auzit aşa ceva. Au avut nevoie de căteva secunde în care mi-au explicat cum se desfăşoară. Eu trebuia să prind cu o mănă antebraţul celeilalte mâini. Unul din ei s-a postat în spatele meu, a introdus mâinile pe sub fiecare braţ al meu şi m-a prins de ambele antebraţe. Astfel s-a creat controlul greutăţii şi fixarea mea într-o poziţie coordonată de el. Celălalt tânăr m-a luat de picioare, apoi au început să numere: “eins, zwei, drei”, la fiecare “drei” era popas pe scaunele vecine. Ultimul popas a fost pe un scaun special, gen lectică, cu care ei au urcat în avion. Odată aşezată în scaunul special, mi-au pus centură cu sistem de închidere în X, pe fiecare umăr. La ridicarea scaunului, care avea în prelungirea din fată şi din spate câte două bări au  numărat din nou. Pe acelşi procedeu m-au aşezat în scaunul cu rotile după coborarea scării avionului.
Ce mai e de zis?

14 Comments

  1. Da, Romania are multe de schimbat si practic si in mentalitate…pacat…

  2. Lazar Marius

    DA……asa este…….si eu am patit la fel……diferenta, eu am fost in italia…….nici italienii nu erau prea bine instruiti

  3. Absolut…’normal’, Daniela. Eu ma mir de ce ne mai miram :))

  4. Faceam doar haz de necaz…

  5. necula daniel

    Si la intoarcere ? Te-ai parasutat ?

  6. jos palaria pentru italieni…la Roma am intarziat cu o ora plecarea avionului pentru a ajunge in siguranta, sus in avion…sa fi nimerit eu doar profesionisti pe tura aceea???

  7. Asa, ca n-ai revenit in tara?

  8. Chiar mă doare când citesc astfel de articole. Sincer, poate celor ca necula daniel, le vine uşor să glumească, întrebând dacă la întoarcere a fost paraşutată o persoană într-un scaun rulant, dar nu este de glumă, nici de râs, nici măcar de plâns nu mai este, că nu rezolvi nimic cu plânsul.

    • necula daniel

      Eu chiar imi permit sa glumesc cu Daniela .. Ne cunoastem de mult timp. Asa ca nu mai suferi atat de mult de ce am zis. Ar fi chiar o experienta interesanta parasutarea …

  9. da,am lucrat cu persoane cu dizabilitati si nu e fff greu doar,trebuie studiata tehnica,trebuie tratati cu respect iar rezultatul va fi pe masura

  10. Sa nu ne miram prea mult asa este in romanica noastra draga ,nu ne revenim nici dupa zeci de ani ,dar stim sa votam DA ce am ale aia avem .

  11. Draga mea si eu am patit ceva asemanator: la plecarea din ITALIA( unde am facut socul anafilactic care m-a paralizat de la gat in jos), m-au urcat cu o pasarela in avion , cu un carucior special, mai ingust , ma-u dus la locul meu, m-au asezat cu cea mai mare grija pe scaunul din avion. Nici mie nu-mi venea sa cred ca e asa simplu. Si iata-ma ajunsa in tara, tot la Baneasa, unde ma astepta o Salvare. A coborat toata lumea si urmam eu: au urcat trei barbati( brancardieri), m-au tarait de pe bancheta, sa ma scape jos, unul ma tinea de sub brate si 2 de picioare. Pe scara avionului ma loveau de fiecare trepta cu coloana pana la targa din salvare. LE-AM SPUS CA IN ITALIA MA-U TRANSPORTAT CU UN CARUCIOR SPECIAL SI CU UN FEL DE LIFT.RASPUNSUL A FOST : DE CE NU AI RAMAS ACOLO? Nu am mai continuat sa le spun ca eu plecasem in concediu si m-am intors asa………

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *