Scriitoarea și jurnalista Ileana Gafton Dragoş, mentorul meu, este cea care mi-a insuflat dorinţa de a studia Jurnalismul, eu aş fi urmat psihologie, așa plănuiam. Am cunoscut-o în localitatea Vâlcele, judeţul Covasna, în luna mai, a anului 2010, la un eveniment al Asociaţiei Distroficilor Muscular (ADMR). Ea are o legătură de suflet, îndelungată, cu această organizaţie. Prin anul 2000, a obţinut pentru ADMR clădirea care astăzi adăposteşte Centrul de Asistenţă al distroficilor. A hrănit imobilizaţii din salariul său  şi i-a îngrijit personal, asta însemnă spălat, îmbrăcat, gătit, hrănit.

În ziua în care eu am cunoscut-o abia revenise în ţară după o intervenţie chirurgicală, nu rezistase dorinţei de a vizita bolnavii. Am stat de vorbă cu ea, iar la plecare mi-a spus că vrea să-mi ia un interviu. Pentru că nu aveam contextul necesar, am rugat-o să citească blogul meu, spunându-i că acolo sunt informaţiile necesare.

Ne-am auzit la telefon după o săptămână, mi-a spus: “Daniela, eu am preluat un articol de pe blogul tau, dar următoarele vreau să le scrii tu, ai un dar nativ pe care şi l-ar dori mulţi jurnalişti!” A postat articolul preluat, în ziarul său online www.coronapress.ro/ Primul meu material publicat în Coronapress este:

« Scaunul cu rotile nu ne reprezintă, doar intelectul! » http://www.coronapress.ro/index.php?page=articol&id=10362, care mai târziu cu câteva luni a fost înscris într-un concurs european de jurnalism. Mai publicasem şi înainte în reviata Psihopedagogică a Asociaţiei Psihologilor din Constanţa,“Ştiinţa sufletului”, dar acum aveam un maestru care mă îndruma. Ileana Gafton Dragoş mă felicita când articolul avea calitate bună şi mă certa de parcă nu ne-am fi cunoscut atunci când greşeam sau nu tratam în profunzime temele abordate. Fireşte că avea motiv, mă învăţa.

I-am cerut mestrului meu, Ileana Gafton Dragoş, permisiunea să postez în blogoul meu povestea sa de luptă cu cancerul. Am întâlnit în romanele pe care le-am citit pasaje scurte despre lupta cu boala, dar ceea ce veţi citi mai jos, nu, cu siguranţă nici voi nu aţi mai întâlnit.

Înviere din zodia cancerului, – aprilie 2012

id1321_cancerul 1 Am cunoscut-o pe Ileana Gafton prin anul 2000, când ea, ca ziaristă cu experienţă, a fost delegată de ziarul Bună Ziua, Braşov să pună umărul la lansarea noului ziar Bună Ziua, Covasna. Ne-am simpatizat şi am rămas în legătură. Prietenia noastră a început brusc, la scurta vreme, atunci când ea, internată la Spitalul de Oncologie din Braşov, m-a sunat, spunându-mi diagnosticul. Despre ceea ce a urmat atunci, la finalul anului 2000, povesteşte chiar ea în paginile care urmează.

Au trecut de atunci mai bine de 11 ani, Ileana luptă cu boala care a recidivat în diverse forme, extrem de agresive, a trecut prin experienţe‑limită şi chiar prin moarte clinică, dar credinţa puternică în Dumnezeu a readus-o de fiecare dată la viaţă!

În 2006 a început pelerinajele externe cu Rusia, iar de atunci revine perio­dic în periplurile acestea duhovniceşti… În ianuarie 2008 a renunţat la planificata operaţie de cancer, pentru a veni în Ţara Sfântă şi în Sinai. După doar 2 luni, în martie 2008, s-a înscris în programul “Pe urmele Sfintei Familii în Egipt”, care cuprindea şi Sinaiul; îmi amintesc că am coborât dimineaţa împreună muntele sfânt pe care Moise a primit de la Dumnezeu Tablele Legii, iar la un moment dat Ileana mi-a spus veselă: Îţi dai seama că acum 3 luni eu am fost programată la operaţia aceasta mutilantă, iar în intervalul ăsta am urcat şi coborât de două ori Sinaiul, pe picioarele mele?! 

În acel pelerinaj însă, într-o noapte, Ileana a făcut o criză atât de severă, încât eu, colega ei de cameră, am crezut că nu va mai apuca să vadă lumina zorilor. Am chemat un medic să o vadă, dar acesta, aflând diagnosticul, a ridicat neputincios din umeri. Cu o voinţă ieşită din comun, dimineaţa, în timp ce noi eram la micul dejun pe terasa vasului de croazieră care naviga pe Nil, Ileana a apărut în costum de baie şi s-a aruncat în piscină – după care, precum Pasărea Phoenix, şi-a revenit ca şi cum noaptea dinainte ar fi fost doar un vis urât! (Veţi înţelege, citind mărturia ei de acum, ce a însemnat gestul acesta!)

Prin vara aceluiaşi an m-a sunat şi mi-a spus: Maria, după prima urcare a Sinaiului, tumoarea, amplasată într-o zonă abdominabilă operabilă doar cu risc maxim, a stagnat, ceea ce medical este imposibil! După a doua urcare, a regresat cu 4 mm! Anul ăsta vreau să urc a treia oară Sinaiul! Aşa încât am reuşit să formăm împreună un grup de 10 persoane, cu care Ileana a mers în toamna lui 2008 din nou pe urmele paşilor Mântuitorului în Israel, iar la urmă a urcat Sinaiul – căci pentru ea, SINAIUL ESTE DĂTĂTOR DE VIAŢĂ (după a treia urcare, tumoarea a regresat cu încă 2 mm!).

Ileana Gafton revine periodic în viaţa mea, povestindu-mi chinurile, încercările extraordinare prin care trece în lupta ei cu boala, care încercări – toate! – nu sunt decât episoade ale întâlnirii ei cu Dumnezeu!

Acum, în martie 2012, am fost împreună din nou in Israel, iar la Mânăstirea Sf. Sava, din Pustiul Iudeii, am auzit-o exclamând: Aici este o putere extraordinară, vă spun eu, care am călătorit şi în cer, şi pe pământ! Şi cum pentru intervenţia directă a Domnului în viaţa ta este bine să depui mărturie, Ileana Gafton a acceptat să povestească cititorilor revistei Lumea Credinţei câte ceva din experienţele unui supravieţuitor prin credinţă! (Maria Chirculescu, Miriam Turism)

 

 Cancerul: o călătorie prin urechile acului

21 decembrie 2000: o zi care părea la fel ca toate celelalte. Diferenţa o făcea faptul că aşteptam rezultatul unei „banale” biopsii, în urma unei operaţii făcute la sfârşitul lunii noiembrie a acelui an. Am plecat spre spital, însoţită de fiica mea, la vremea aceea în ultimul an de facultate. Spun aceasta nu ca să mă laud cu studiile fiicei, ci pentru a se înţelege momentele pe care le-a trăit, mai târziu, într-o perioadă importantă a vieţii ei. Deşi eram o fire extrem de pozitivă, Îl vedeam pe Dumnezeu deasupra capului meu, în cer, şi Îl simţeam că intră în sufletul meu de câte ori Îl chem. Şi acum, când mă îndreptam spre spital, simţeam că trebuie să apelez la El, dar fără să ştiu de ce. Ajunsă faţă în faţă cu medicul chirurg, acesta ţinea în mână o coală de hârtie, un rezultat, care ştiam că este al meu şi, după faţa pe care o făcea doctorul, simţeam că nu este în regulă. Am întrebat care este rezultatul biopsiei, iar doctorul, înghiţind în sec, mi-a spus că nu este bine şi că ar trebui ca, în cel mai scurt timp, să mă reopereze. Hotărâtă fiind din fire, am solicitat documentul. Ochii mi-au alergat pe literele care formau cuvinte. Mintea s-a pus pe treabă, a început să gândească şi mi-a transmis în corp un fior greu de stăpânit. Cancer cu metastază, în fază terminală! Din ochi mi-au ţâşnit lacrimi de foc, întreg trupul s-a învolburat şi o traumă dureroasă m-a cuprins ca într-un cleşte. Au început întrebările să-mi joace în minte şi să doresc să primesc răspunsuri de la Dumnezeu: „De ce mie să mi se întâmple acest lucru?!”, „Cu ce am greşit?!”… şi să închei prin banala sintagmă: „Nu merit asta!”. Erau întrebări fireşti la acea vreme, pentru că nu ştiam să îmi răspund că ştie Dumnezeu de ce ni le dă şi că toate au un rost.

Una peste alta, am plâns 48 de ore, fără să mă opresc, deoarece am făcut un şoc. Am pus mâna pe telefon şi am sunat o prietenă, care avea strânse legături cu Dumnezeu, cunoştea rânduiala bisericească şi făcea pelerinaje. Este vorba de Maria Chirculescu, care la rândul ei a trecut prin multe experienţe ale vieţii şi L-a aprofundat pe Dumnezeu, într-o relaţie firească, despre care şi eu ştiam, dar nu şi cum. Ea mi-a dat un număr de telefon al unui terapeut de la Bucureşti, un om cu cabinet, îmbunătăţit în ale credinţei şi care era de mare ajutor unora ca mine. L-am sunat şi, în hohote de plâns, i-am spus ce am păţit.

Plâns bun şi plâns rău

Terapeutul, vădit încurcat de situaţia în care-l pusesem, s-a străduit să mă liniştească. Mă plimbam ca o nebună, înainte şi înapoi, fără să-mi treacă prin urechi şi să-mi ajungă la suflet vorbele celui aflat la capătul celălalt al firului. Ştiu că mi-a vorbit de Dumnezeu, mi-a spus să am încredere în El, mi-a explicat că în faţa lui Dumnezeu totul este posibil şi să nu disper. De aici şi până la a face – adică a crede – mai aveam de parcurs nişte paşi. Paşi nu pe pământ, pentru că mai târziu nici măcar nu am mai putut merge, ci paşi în sufletul meu, pentru a mă descoperi cu atenţie şi înţelepciune. Da, înţelepeciune! Pentru că poţi să fii cât de inteligent, să te crezi un vârf al cunoaşterii, dacă nu ai înţelepciune, nu ai nimic.

 

Aşadar, ascult vorbe despre Dumnezeu, despre ce înseamnă să ai o boală şi ce înseamnă să te vindeci prin acea boală. Este vorba despre medicina nouă, recunoascută de mulţi savanţi şi medici prestigioşi, vârfuri în domeniu. Dar asta aveam să înţeleg mai târziu, după îndelungi suferinţe, dureri fizice şi psihice şi mutilări interioare şi exterioare. Terapeutul insista: roagă-te şi strigă-L pe Dumnezeu, pentru că El te aude! Vezi că există plâns bun şi plâns rău! Plânsul bun este atunci când te descarci sufleteşte, îţi pare rău că ai greşit, te smereşti şi simţi nevoia unei uşurări interioare. Plânsul rău, aşa cum îi spune şi numele, vine de la cel rău, te chinuie, îşi lasă o traumă în suflet, nu te poţi elibera, nu te poţi opri din plâns şi este ca o boală, care vine şi se aşază peste boala pe care o ai. De aici tot răul şi furia ta de plâns. Trebuie să te opreşti! Cu toate acestea, nu puteam să mă stăpânesc şi plânsul a continuat toată ziua, toată noaptea şi a doua zi. Am revenit cu telefonul, fiind în aceeaşi stare. Terapeutul a scos tot ce este mai bun din el şi mi-a mărturisit că se află la domiciliul său şi că va pleca la cabinet, pentru a se concentra în locul special amenajat pentru pacienţi. M-a rugat să revin peste o jumătate de oră şi să reluăm discuţia. Aşa am procedat şi îndrumările au continuat prin telefon. În cele din urmă, terapeutul mi-a recomandat să intru la baie, să dau drumul la apă în chiuvetă, să îmi dau cu apă rece pe faţă şi să Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă vindecă şi apei vieţii că mă curăţă de supărare, de boală şi de dureri. Nu-mi venea să cred că îmi recomandă aşa ceva! Altele îmi erau aşteptările… Nu-mi venea să intru în nici o baie şi nici să-mi dau cu apă rece pe faţă. Nici măcar nu-mi venea să intru în casă, să apăs clanţa la uşă şi să mă ating de vreun lucru. Parcă toate veneau împotriva mea şi îmi făceau rău. Orele s-au scurs dramatic. M-au cocoşat şi duceam în spate un pietroi mult mai mare decât puteam să-l ţin fizic. M-am încovoiat şi am simţit că mor. Atunci un gând m-a străfulgerat: dacă nu o să mor de cancer, atunci voi muri din cauza plânsului care m-a istovit. Aşa se face că mă îndrept spre baie, învârt robinetul, aud jetul apei, fac pumnii căuş şi azvârlu cu apă pe faţă, într-o furie nebună, de am stropit totul în jur. Deşi eram udă leoarcă, nu am putut să mă opresc şi am continuat să mă ud şi, dintr-o dată, mi-am adus aminte de Dumnezeu şi L-am strigat: Doamne, ajută-mă şi pe mine, păcătoasa, şi opreşte plânsul acesta despre care am aflat că este rău! Este rău Doamne, pentru că mă omoară. Ajută-mă, deci, aşa cum ştii Tu, şi cruţă-mă! Aşa se face că, după 48 de ore, m-am oprit din plâns.

 

În aşteptarea Crăciunului

Fiica mea a preluat întreaga dramă, fără să aibă vreo vină. Am plecat, la braţul ei, de la medic, după ce hotărârea a fost luată, adică imediat după Crăciun şi Anul Nou mă voi interna în spital şi voi suferi o nouă intervenţie chirurgicală, complexă, care va fi riscantă. Aşadar, viitorul nu era prea strălucit. Riscurile anunţate de specialist ne-au creat o stare sufletească jalnică. Ne priveam una pe alta şi încercam fiecare să fim mai indulgente şi să ne arătăm afecţiunea. Eram foarte unite. Relaţia mamă-fiică era una demnă de invidiat, motiv pentru care susţinerea era reciprocă şi maximă. Numai că venea Crăciunul şi cum omul e mai sensibil în preajma sărbătorilor, suferinţa era la cel mai înalt nivel. Mai mult, conform diagnosticului, forma de cancer identificată în  biopsie era una dintre cele mai agresive. Medicul mi-a spus că pot să trăiesc trei zile sau trei săptămâni, dacă nu apar complicaţii. Ce să faci în trei zile sau în trei săptămâni?! – m-am întrebat eu. Nu ştiam ce să fac! Mi-am dat seama că pot să mor sau să trăiesc. Şi am ales să trăiesc!

Cum rezultatul biopsiei a venit pe 21 decembrie, cu trei zile înainte de Ajunul Crăciunului, pregătirile erau în toi. Mie, împreună cu familia mea, îmi plăcea să respect sărbătorile creştine, cu obiceiuri şi tradiţii, adică cu brad de Crăciun, cu cadouri şi toate cele. Mi se părea că aceste îndeletniciri dau substanţă evenimentului. Mai târziu am înţeles că „substanţa” nu constă în aceste obiceiuri, ci faptul că Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai mare bucurie, care a schimbat lumea.

După ce casa a fost curată, bucatele tradiţionale puse pe masă, bradul împodobit, iar cadourile pentru fiecare au fost aşezate cu grijă sub pomul de Crăciun, s-a trecut la momentul imortalizării sărbătoririi Crăciunului. Prost moment! Explicaţia e simplă, dar dureroasă. Toţi aveam lacrimi în ochi, ca şi cum ar fi ultimele fotografii cu mine în familie. Asta ne-a trecut prin gând la fiecare. A fost o probă de rezistenţă. Încercam să ne abţinem să nu plângem şi făceam eforturi pentru a depăşi acest episod. Cu toate acestea, nu am reuşit, pentru că sufletele ne erau vraişte. Eram distruşi. Tot eu am fost cea care am zis: „Haideţi să mâncăm şi să ne adunăm puterile pentru a reuşi să ne purtăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic!”. Chiar dacă am făcut faţă, nu pot descrie în cuvinte starea sufletească ce ne încerca pe toţi. Mai erau şi părinţii, de care m-am ascuns cu aşa un diagnostic şi am căutat să le povestesc că am o problemă de sănătate, dar care poate fi depăşită.

 A urmat Anul Nou. Altă dandana. Eu, care am fost o fire veselă şi mi-a plăcut să petrec momentul trecerii între ani, ca să am parte de bucurie tot anul care vine, de data aceasta am vrut să fiu singură. Singură, doar eu şi Dumnezeu. La ce m-am gândit nu are rost să descriu în acest material, dar pot să vă spun că am încercat să-mi pun ordine în viaţa pământească şi să-mi fac un testament. Nu legalizat, motiv pentru care am chemat o prietenă apropiată familiei, căreia i-am povestit ce are de făcut după ce eu nu voi mai fi. Probabil că a întărit-o Dumnezeu, deoarece m-a ascultat cu atenţie şi mi-a promis că se va strădui şi va transmite mai departe hotărârile mele. Aşa a trecut noaptea dintre anii 2000‑2001.

 Pe 2 ianuarie mi-am făcut băgăjelul, mi-am luat la revedere de la familie şi, dimineaţa, eram internată în spital. După pregătirile preoperatorii, pe 5 ianuarie am fost operată la Braşov de un specialist asistat de un medic de vârf, somitate în Bucureşti. Mi s-a explicat că s-ar putea să nu supravieţuiesc operaţiei. Cu toate acestea, Dumnezeu m-a ajutat, m-am trezit şi, în loc să mă fac bine, au survenit complicaţii. O echipă medicală a făcut tot ce este posibil pentru a-mi salva viaţa.

Plimbarea prin cer

 Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am beneficiat de tot ce se poate în instituţia sanitară braşoveană. Aveam o rezervă, singură, la parterul spitalului. Îmi era foarte rău şi nici măcar nu ştiam care este numărul salonului în care mă aflu. Ştiu doar că accesul era sever, motiv pentru care fiica mea ajungea greu la mine. Aveam un furtun pe nas, pentru că făcusem ocluzie intestinală după operaţie. Vomitam cantităţi impresionante. Găleţi întregi adunau un lichid verzui, puturos, pe care îl eliminam pe gură. Îmi era ruşine de personalul medical, pentru că miroseam urât. Asistentele deschideau ferestrele pentru a aerisi încăperea. Simţeam cum mă sting şi totuşi eram în viaţă. Aveam dureri mari şi mi se făcea morfină, alături de alte tratamente. Am început să mă rog la Dumnezeu o singură rugăminte: să se termine odată! Eram împăcată cu mine, cu soarta şi aşteptam sfârşitul. M‑am trezit, într-o zi, că a venit la mine instalatorul spitalului. Fiica lui era medic în spitalul în care eram internată. A auzit de la ea despre o femeie care îşi dă sfârşitul. Era vorba despre mine şi nu ştiu cum (acum ştiu) a vrut să mă cunoască. Când a intrat în salon, s-a aşezat în genunchi în faţa patului meu şi mi-a spus: „Doamnă, imaginaţi-vă că vă prindeţi de braţul lui Iisus Hristos şi vă ridicaţi!”. Eu, printre furtunaşe, perfuzii şi păr încâlcit, i-am răspuns: „Cruţă‑mă, domnule, şi lasă-mă să mă duc!”. Omul a insistat şi a repetat de nenumărate ori acelaşi lucru. Apoi a plecat. Sigur că era un om credincios, pe care l-a trimis Dumnezeu să-mi transmită mesajul Lui. Atunci nu am înţeles şi, muribundă fiind, nu aveam nici un chef. Nu mai voiam nimic!

 O prietenă s-a gândit la mine în tot acest timp. Fiica mea a venit la mine la spital şi mi-a adus bax-uri de ciocolată şi cartuşe de Kent. Aşa am avut să dau în stânga şi în dreapta celor ce mă îngrijeau, drept recompensă pentru putorile inhalate, emise de trupul meu. Am întrebat-o de unde are aceste produse şi ea mi-a spus că a sunat cineva la poartă, erau doi bărbaţi care aveau pentru ea un pachet. Când a desfăcut pachetul, în interior erau mai multe ruduri de salam, câteva roţi de caşcaval, bax-urile cu ciocolată şi cartuşele de Kent! I-a întrebat de la cine provin acestea, ca să ştie şi să mulţumească. Oamenii au răspuns că ei fac doar acest comision şi, în rest, nu au spus nimic. Aşa că nu am aflat de la cine erau aceste produse decât după patru ani. Se pare că şi de data aceasta Dumnezeu a avut grijă de mine, într-un moment în care fiica mea era studentă, aveam cheltuieli, iar eu nu puteam să lucrez, fiind în spital.

 Un alt moment petrecut în rezerva spitalului a fost atunci când, într-o seară (am realizat eu că era seară, pentru că nu mai ştiam când e zi şi când e noapte) am auzit asistentele vorbind pe la uşi că doamna de la rezerva numărul 5 în noaptea aceasta îşi va da duhul. Eu am auzit aceste vorbe şi, pentru că de la salonul de alături se auzeau nişte vaiete sfâşietoare, ce aparţineau unei femei, m-am gândit că acea femeie urmează să îşi dea duhul, şi atunci m-am rugat pentru ea. Doar mai târziu am aflat că eu eram femeia din salonul numărul 5!

 În acest salon am trăit cea mai interesantă experienţă a vieţii mele, şi anume am făcut stop cardiac. Aşa am văzut că există Dumnezeu şi din acel moment întreaga mea viaţă s-a schimbat, pentru că, după ce am urcat în cer, m-am întors. Nu am trecut prin nici un tunel, aşa cum au spus unii, dar am urcat pe nişte trepte, care nu existau, dar le simţeam sub picioare, urcam într-un alb, ca într-o ceaţă, şi în mijlocul cerului era o încăpere care avea o uşă. Am deschis uşa şi înăuntru se aflau nişte personaje sub forma unor călugări alungiţi, filiformi, care stăteau unii lângă alţii, în rânduri perfecte, militare, şi care au întors capul spre mine, cu gurile căscate şi ochii holbaţi. Atunci i-am întrebat: „Ce faceţi aici?”. Ei nu mi-au răspuns, dar lucrau ceva cu mâinile, asupra unui trup. Eu i-am certat, întrebându-i: „Voi încă Îl mai chinuiţi pe Iisus?!”. Am trântit uşa, m-am întors şi am plecat. M-am întors în corp, cu acelaşi ţipăt cu care vin pruncii pe lume.

 Chimioterapia şi şocul psihic

 Reajunsă în trup, mă simţeam micuţă, firavă, deşi sunt o persoană înaltă. Este adevărat că am slăbit în 10 zile 18 kilograme. Mă gândeam că această stare îmi dădea senzaţia de persoană mică. Fiica mea a venit la mine, iar eu i-am spus că se apropie sfârşitul, că îmi pare rău şi că nu pot să fac nimic. Ajunge! Ea mi-a răspuns că vede în ochii mei o licărire, o schimbare, şi că toate acestea îi dau o senzaţie de speranţă. Nu am crezut-o, dar am realizat că lipseşte de la cursuri şi i-am spus că este foarte important pentru mine să-şi termine facultatea. Mai avea doar trei examene şi era absolventă. A înţeles şi a plecat, spunându-mi că va reveni şi că era sigură că voi scăpa. Nu concepea altfel.

 Într-adevăr, după acest episod, am început să produc şi să vărs tot mai puţin lichid. Mi-am imaginat că mă prind de braţul lui Iisus Hristos, că mă ridic şi că zbor. Nu este nici un moment de nebunie, ci mi-am folosit mintea şi credinţa, doar mă plimbasem prin cer şi nu mai aveam cum să mă îndoiesc. Există Dumnezeu! După 10 zile de zbatere între viaţă şi moarte, am scăpat de ocluzia intestinală şi apoi m-am ridicat din pat. Medicii m-au transferat la un etaj superior, pentru a începe tratamentul cu chimioterapie. Când am ieşit pe uşă, am închis-o şi atunci am văzut că am stat la rezerva numărul 5 şi că eu eram persoana pentru care m-am rugat, iar doamna de alături era bine-mersi, nu avea probleme atât de grave ca mine, din câte am înţeles de la asistente.

 Am început să fac prima şedinţă de chimioterapie, într-o miercuri, fapt ce trebuia repetat lunar, la un interval exact de timp şi la aceeaşi oră. A urmat pregătirea medicală, după care administrarea durului tratament. Nimeni nu te pregăteşte psihic pentru şocul pe care ţi-l produce această terapie. Mi s-a spus doar că peste exact 3 săptămâni îmi va cădea părul. Eu aveam un păr lung, frumos, la care ţineam mult. Tratamentul mi-a provocat reacţii adverse, stare de greaţă şi vomă. Vă imaginaţi că pe două intervenţii chirurgicale proaspete trebuia să mă forţez să vomit. Aveam un rău în tot corpul. Am scăpat şi de asta şi am ajuns acasă, dar medicul a făcut greşeala să-i spună mamei mele să se aştepte la ce este mai rău şi să se pregătească pentru sfârşit. Aşa am aflat că mi-au cumpărat mormânt, că au turnat margini de beton şi că au pus o cruce frumoasă din marmură! Nu mi-a căzut bine, dar am încercat să nu bag în seamă acest „mic” detaliu, care ar fi devenit „locul de veci”. Lumea dorea să mă viziteze din compasiune şi din respect. Mare prostie şi pentru unii, şi pentru alţii, deoarece nu voiam să mă vadă nimeni, fiind doar piele şi os. Apoi, într-o zi, când m-am dus să mă spăl pe cap, m-am trezit că rămân cu podoaba capilară în mână, ceea ce mi-a provocat un adevărat şoc. Nu voiam să mă vadă membrii familiei, nici măcar fiica mea. Nu am mai vrut să ies din baie. O clipă de inspiraţie a salvat situaţia, deoarece fiica mea a luat maşina de tuns, pe care o aveam în casă, şi a spus că dacă nu ies din baie şi nu accept situaţia atunci ea se va tunde zero. A băgat maşina în priză şi când i-am auzit zgomotul am deschis uşa, cu un prosop înfăşurat pe cap. Am avut o discuţie interesantă, care m-a pus pe gânduri şi care mi-a demonstrat că nu contează cât de lung ţi-e părul, ci cum gândeşti…

 Hrană fără foc

 Starea mea de sănătate era precară. Ajunsesem să am 42 de kilograme şi stăteam la pat. Nu puteam să ies afară din casă. Mă uitam pe după perdele la terasa pe care mi-o construisem cu câţiva ani în urmă. Îmi doream să ies pe terasă, să mă bucur de ultimii fulgi de zăpadă şi să savurez venirea primăverii. Mi-am imaginat că am un batic alb pe cap, sofisticat, ochelari de soare şi că arăt foarte bine. Întotdeauna mi-a plăcut să mă aranjez şi să mă port între modern şi sport. Aveam 44 de ani şi mă gândeam că acum ar fi fost momentul meu. Nu eram nici prea tânără, nici prea bătrână. Ar fi trebuit să fiu o femeie în  plină putere. Mi-am imaginat că zbor, că ies, că mă plimb, că sunt pe un iaht, că simt briza mării şi sunt fericită în sufletul meu. Îmi place să scriu, iubesc cultura şi tot ce a creat Dumnezeu. Simţeam că merit să mă mai bucur de viaţă. Am trecut la un regim sever. Nu puteam mânca absolut nimic. Nici apa nu era bună, nu avea gust, nu-mi dădea senzaţia de saţietate.

 Dacă tot nu mâncam nimic, atunci am început să aplic tratamentul cu hrană fără foc. Şi un ceai îl pui pe foc, dar eu am auzit de orzul verde, aloe şi cătină. Am început să iau câte o lingură de orz verde, una de cătină şi una de aloe dimineaţa, la prânz şi seara. Atât. Asta timp de câteva săptămâni. Apoi am auzit de o reţetă cu 13 portocale mari, şase grapefruituri şi şase lămâi. Le-am decojit, am făcut din ele un suc natural şi au rezultat în jur de doi litri de suc. Doar pe acesta îl beam într-o zi, fără să mănânc altceva.

 Apoi a venit primăvara şi în grădină au dat mugurii în ram. Luam câte un mugure şi spuneam că are viaţă şi iau viaţă. Am făcut apoi salată de crudităţi: morcov ras, măr ras şi ţelină. Mâncam această salată şi timp de încă 5 săptămâni am mai pus apă pe morcovi şi beam zeama. Aşa am trăit din ianuarie până în ziua de Paşti. Culmea este că, între timp, m-am ridicat din pat şi am început să umblu, iar de Paşti, după ce am mers la Înviere, am venit acasă, am ciocnit ou roşu, am mâncat miel. Am vorbit cu Dumnezeu şi i-am zis că nu voi mai mânca carne niciodată în viaţa mea, doar peşte, ocazional şi miel, de Paşti, dar doar dacă îmi aduce cineva, fără să cumpăr eu. De atunci au trecut 11 ani, nu mănânc carne – şi uite că trăiesc.

 Chelia, peruca şi pălăria

 După ce m-am ridicat din pat, am reînvăţat să merg, am început să fac gimnastică, să-mi activez muşchii şi să ies în curte. Când m-am simţit pe picioarele mele, primul drum l-am făcut la un magazin cu peruci. În casă aveam deja fel de fel de eşarfe, bascuri, pălării şi ingrediente care să mascheze chelia. Sunt o persoană cunoscută în oraş şi nu doream să mă vadă şi să mă recunoască nimeni. Stâlpul meu era fiica mea, care mă încuraja şi îmi explica că sunt o persoană care ar fi fost în stare să se tundă zero, doar pentru că aşa vreau eu. Aşa că trebuie să o iau ca atare şi să înfrunt gândurile apăsătoare. Ajunsă la magazinul cu pricina, am răscolit toate perucile. Mi se părea că nici una nu mi se potrivea şi că nu mă reprezintă. De fapt, nu mă regăseam sub acea perucă. Mi se părea un fals grosolan, o minciună şi o mare prostie. Totuşi, în cele din urmă, am găsit ceva parcă mai apropiat firii mele. Mi-am aşezat-o pe cap, m-am uitat în oglindă şi am izbucnit în plâns. Îmi venea s-o calc în picioare, să mă trântesc de pământ sau să fug unde oi vedea cu ochii! Fiica mea mi‑a spus că nu plecăm de aici fără perucă. Trebuia s-o ascult. Nu avea nici o vină că trăieşte astfel de momente, în loc să se bucure de frumuseţea vârstei ei. Nu am vrut să ies din cabina de probă şi ea făcea ture cu perucile de la stand la cabină. Am rămas cu cea care era mai aproape de adevăr. Cum eram cheală, nu aveam de ce să o prind şi mi-a venit ideea să pun peste ea o pălărie modernă, iar pălăria s-o strâng cu o eşarfă colorată, ce putea fi schimbată în funcţie de îmbrăcăminte. M-am gândit dacă ce fac eu e plăcut lui Dumnbezeu şi mi-am spus că Dumnezeu e milostiv şi se foloseşte de orice mijloace ca eu să mă refac. Aşa că am plecat cu chelia, peruca, pălăria şi eşarfa – şi am înfruntat lumea. Dacă tot vorbim de lume, atunci trebuie neapărat să spun că lumea mi-a zis că mi-am schimbat… look-ul.

 Renunţarea la chimioterapie

 Deşi mi-au fost prescrise, în prima fază, 6 şedinţe de chimioterapie, am făcut doar 3 sau 4, nu mai ştiu exact, pentru că îmi era rău şi aveam scăpări de memorie. De fiecare dată, după ce făceam perfuzia buclucaşă, pentru că e o perfuzie nenorocită, vărsam şi îmi era şi mai rău. Mi-am dat seama că oricum mor şi am ales că atâta cât mi‑a mai rămas de trăit să suport cât mai puţine lucruri care îmi făceau rău. Tot în preajma Paştilor, e un moment de referinţă pentru mine, când am fost să fac ultima şedinţă de chimioterapie, m-am internat în spital şi am fost repartizată la un salon, la etajul 7. Asistentele mi-au propus să mă mute cu un etaj mai jos, ca să fiu uşă în uşă cu cabinetul lor, în caz că apare ceva neprevăzut. În momentul în care am coborât scările mi-a venit un gând şi l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea un semn dacă e bine sau nu să fac acest tratament dur. Am ajuns în salon, m-am aşezat în pat, au venit asistentele şi specialistul în oncologie, mi-au pus perfuzia şi am privit cum lichidul se scurge pe furtunaşul perfuziei până ajunge în venă. Atunci m-am gândit la cei care sunt condamnaţi la moarte prin injectare letală. Nici nu am terminat bine gândul şi am simţit o durere în capul pieptului şi o energie puternică, care îmi smulge sufletul. Dintr-o dată eu priveam de sus personalul din salon, care se agita. Unii intrau, alţii ieşeau şi alţii fugeau. La un moment dat am văzut-o pe fiica mea că stă pe marginea patului meu. După un timp, le-am vorbit: De ce vă agitaţi aşa?! Personalul medical era să cadă din picioare şi mi-au spus că i-am îngrijorat cumplit. De fapt, făcusem un stop cardiac care a durat între 8.30 şi 10.30. Personalul medical o sunase pe fiica mea să vină urgent la spital, că e ceva grav. Ea, în tot acest timp, a reuşit să se îmbrace şi să parcurgă drumul până la spital, fiind deja lângă mine când mi-am revenit.

 Mi-am adus aminte de gândul care mi-a venit când coboram scările şi l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea un semn dacă să mai fac sau nu această chimioterapie. Din acel moment am hotărât că nu voi mai face niciodată, orice ar fi şi oricât ar insista medicii. Am înţeles că singura nădejde rămâne în Dumnezeu, în rugăciune şi credinţă.

 După un timp m-am dus la medic, însoţită de o prietenă, pentru a-mi întocmi dosarul medical. Până atunci nu făcusem nici un demers timp de aproape 6 luni, pentru că necesita multă umblătură, stat la rând şi putere, iar eu nu eram în stare de aşa ceva. Înainte de a pleca de acasă, m-am îmbrăcat frumos, mi-am pus peruca pe cap, pălăria şi eşarfa şi cioc-cioc la uşa medicului care m-a operat. Am deschis uşa, am intrat şi medicul era să cadă de pe scaun, a făcut un şoc de parcă ar fi văzut un mort înviat. I‑am spus că eu sunt, domnule doctor, şi că am venit să mă vedeţi. Atunci doctorul mi‑a spus că arăt extraordinar de bine, că nu-i vine să creadă, că el nu s-a înşelat în ceea ce priveşte diagnosticul şi m-a întrebat ce am făcut şi cum am reuşit. Eu i-am răspuns: cu rugăciune, încredere în Dumnezeu şi multă imaginaţie pozitivă. Şi cum speranţa moare ultima, doresc ca nimeni să nu şi-o piardă, să treacă prin urechile acului, să parcurgă drumul îngust şi anevoios, la capătul căruia sigur se află Dumnezeu.

 

 Cancerul: o călătorie prin urechile acului, – mai 2012

id1315_cancer 2

21 decembrie 2000: ziua în care rezultatul biopsiei m-a lovit ca un trăznet în moalele capului – cancer cu metastază în fază terminală. Am povestit, pentru a lăsa mărturie, şocul prin care un pacient trece la aflarea unei astfel de veşti. Primul trimestru a făcut ca viaţa mea să atârne de un fir de păr şi să trec prin urechile acului – şi de fiecare dată acestea să mi se pară mai strâmte. Deşi începusem tratamentul cu chemoterapie şi am făcut doar trei şedinţe, în perioada ianuarie-aprilie 2001, am încercat diferite tratamente alternative, inclusiv începerea unei alimentaţii cu hrană vie, vegetală. Rezultatul a fost unul singur: doar bunul Dumnezeu m-a ajutat să scap de marea încercare şi să fac faţă traumelor generate de durerile fizice şi psihice. De ce spun aceasta? Singura explicaţie logică a fost acest răspuns, care nu a venit uşor, ci în timp, după multe alte încercări cauzate de boală. Aş vrea să încep prin a spune că am fost nevoită să mă agăţ de braţul lui Iisus Hristos, să mă ridic din pat şi să umblu. Nu am avut de ales, deoarece nici un medic, nici un preot, nimeni nu mi-a dat vreo şansă.

 

Alergatul după ureche

 Cum se întâmplă de fie­care dată când un pacient e diagnosticat cu cancer, apare imediat şi cuvântul „incurabil”. Aşadar, mintea fuge imediat spre un alt cuvânt, şi anume „moarte”, cuvânt aducător de agitaţie şi gânduri negre. De aceea, în timp, am devenit o luptătoare împotriva cuvântului „incurabil”, folosit de medici. Nu a fost uşor, deoarece fiecare oncolog şi alţi medici de diferite specialităţi au făcut tot posibilul să mă convingă că această boală e incurabilă.  Lupta mea a fost una pe viaţă şi pe moarte, de data aceasta nu cu boala în sine, ci cu medicii, pe care i-am rugat frumos să nu mai folosească acest cuvânt, pentru că mă deranjează nu numai pe mine, ci şi pe familia mea. De asemenea, le-am sugerat să spună dacă a existat un singur pacient care a supravieţuit, deci care a învins boala. Nici unul nu a vrut să‑mi dea un astfel de exemplu şi au dat din umeri, sugerându-mi că nu mai e nimic de făcut. Fiind disperată, am început să mă documentez pe internet, să caut fel de fel de cărţi în care să fie explicată această boală „incurabilă”, să iau revista Formula AS, în care apăreau fel de fel de terapeuţi de medicină alternativă, să umblu pe la preoţi, biserici şi mănăstiri. Toate acestea nu au făcut decât să mă obosească, să mă  deruteze. Voiam cu toată fiinţa mea să fac ceva şi să mă salvez, numai că toate aceste informaţii s-au învălmăşit în capul meu într-un moment în care eram bolnavă, şubrezită, deprimată, trăgând să mor. Am încercat să fiu selectivă şi am ajuns la concluzia că a şti să selectezi informaţia e cel mai greu. Aşa că am început să mă rog din nou la Dumnezeu, să-mi arate prin instinct ce să fac. Bineînţeles că am ales mai întâi calea bisericii şi am vorbit cu nişte cunoştinţe care au venit, m-au luat în braţe, m-au băgat în maşină şi am luat drumul bisericii din Malnaş, unde auzisem că e un preot cu har. Nu l-am cunoscut până în acel moment. Am ajuns în faţa lui spăşită, cu gânduri bune şi plină de speranţă. Preotul, când m-a văzut, mi-a spus: „Asta înseamnă moarte!”. Cuvintele m-au lovit ca un pumn în capul pieptului. Nu ştiam ce să fac, nici să plâng, nici să vorbesc, aşa că am rămas stană în faţa lui. La un moment dat mi-a venit în minte Biblia şi pildele lui Iisus Hristos, am simţit în sufletul meu o revoltă, i-am spus preotului că aş fi preferat să îmi dea speranţă şi am refuzat să accept cuvintele „Asta înseamnă moarte!”. Am plecat deznădăjduită şi m-am închis în mine. Iar însoţitorii mei erau blocaţi şi se simţeau prost, pentru că nu ştiau ce să mai zică.

 O altă întâmplare nefericită mi s-a întâmplat la un alt drum, când am plecat la Breaza, unde am auzit că nişte americani ar fi făcut un sanatoriu pentru „bolnavii incurabili”, care aveau parte de un tratament special, cu alimentaţie sănătoasă şi rugăciune. Am ajuns acolo, am luat legătura cu directorul sanatoriului, i-am arătat documentele medicale, inclusiv cele două biopsii (una cu cancer cu metastază în ligamentul larg, cu afectarea celorlalte organe, şi cealalată cu metastază peritoneală, ca rezultat al celor două operaţii din urmă cu 1-2 luni). Directorul s-a uitat la mine, şi-a aruncat ochii pe documentele medicale şi mi-a spus că nu mă poate primi decât peste 3 luni, când va avea locuri. Am solicitat să mă primească totuşi şi să beneficiez de tratamente alternative, deoarece însoţitorii mei erau dispuşi să îmi închirieze o cameră într-o casă din imediata vecinătate a sanatoriului. Directorul mi-a spus sec că îi pare rău, dar nu poate să-mi aprobe acest lucru: „Îmi pare rău, dar până peste 3 luni sigur nu veţi mai ajunge să veniţi la noi”. Adică mi-a sugerat că nu voi mai trăi până atunci. Vă daţi seama că m-am uitat în ochii lui fix, am zâmbit şi am simţit că pe mine mă va ajuta Dumnezeu şi am realizat că am o linişte interioară. Am început să mă călesc cu astfel de veşti şi m-am gândit că trebuie să mă rog la Dumnezeu. De altfel, şi medicii mi-au spus că pe ei „problema” îi depăşeşte şi că le pare rău, dar numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. Aşa că am realizat că omul numai când nu are de ales Îl strigă pe Dumnezeu şi se agaţă de El. Nu există altă cale: ori crezi, ori te îndoieşti. Dacă te îndoieşti cât de puţin, atunci pierzi totul, inclusiv viaţa. Eu l-am ales pe Dumnezeu şi am mers pe mâna Lui, iar rezultatele n‑au întârziat.

 Cântecul din fluierul piciorului

 Eram în toiul tratamentelor cu chimioterapie. Îmi era rău, vărsam şi eram slăbită. Îmi căzuse părul, eram cheală ca în palmă. Mi-am pus peruca pe cap şi am acceptat să merg să fac câteva şedinţe la o doamnă bioenergeticiană, pe care-o cunoşteam din copilărie. Am auzit de ea după mulţi ani şi nici nu am ştiut că a ajuns bioenergetician. Dacă mă întrebaţi acum cine mi-a zis de ea, nici nu-mi amintesc. I-am povestit situaţia mea. M-a consultat atent şi am auzit, în sfârşit, cuvintele pe care doream cu atâta ardoare să le aud: „Vei trăi cel puţin până la vârsta de 60 de ani!”. Nu-mi venea să cred şi, sincer, în sinea mea mi-am zis că bate câmpii. Am întrebat-o de unde ştie şi mi-a spus că aude… cântecul din fluierul picioarelor! Am rămas cu gura căscată, pentru că n-am ştiut că-n fluierul piciorului poate exista un cântec, gând ce i l-am mărturisit. Atunci ea mi-a spus că de aceea se numeşte fluierul piciorului, pentru că fluieră. Deci cine are urechi, să audă, şi cine are ochi, să vadă! Şi uite-aşa am început să merg la bioenergetician. Culmea e că medicii nu erau de acord cu această terapie alternativă, pentru că, ziceau ei, îţi activează şi celulele canceroase, nu numai pe cele vii. Eu m-am gândit că dacă chemoterapia făcută avea rolul de a bloca o celulă canceroasă să migreze şi să se fixeze pe un organ şi să recidiveze, şi îţi mai omora şi celulele vii, totuşi trebuie să îmi reactivez celulele vii, că doar eu sunt vie, nu sunt moartă. Una peste alta, mi‑a făcut bine acest tratament, dar şi mai bine mi-a făcut faptul că această terapeută, pe care o cheamă Ileana, ca pe mine, mi-a spus că voi trăi şi că voi mai avea multe fapte bune de făcut în viaţă.

 Programul de rugăciune

 Dumnezeu mi-a dat şansa ca să fiu înconjurată de oameni buni. Pe lângă fiica mea, câţiva prieteni mi-au susţinut moralul, unii mai credincioşi, alţii mai puţin credincioşi. Cert e că şi unii şi alţii erau hotărâţi să se roage pentru mine, şi aşa s-a constituit un grup de rugăciune. La început grupul era format din 7-8 persoane, după care s-a extins. Ne întâlneam la aceeaşi oră şi ne rugam, pe rând, cu voce tare. Unii ziceau rugăciuni, o parte citeau acatiste, iar alţii vorbeau cu Dumnezeu, Iisus Hristos şi Maica Domnului, cu cuvinte din liturghie. Timp de 8 ani ne-am rugat la aceeaşi oră, chiar dacă nu ne-am mai întâlnit în grup. Cuvintele sunt insuficiente pentru a vă explica miracolele produse în viaţa noastră de zi cu zi. Am început să întâlnim oameni buni, cu care puteam împărtăşi gândurile noastre şi relaţia pe care am început să o avem cu Dumnezeu. Am început să intrăm în posesia unor cărţi, pe care nu le-am fi găsit chiar dacă le-am fi căutat mult şi bine. Am întâlnit preoţi îmbunătăţiţi, care ne-au ajutat să ne apropiem de biserică şi ne-au învăţat cum să avem răbdare, cum să deosebim binele de rău şi cum să credem că Dumnezeu este bun şi că nu ne dă nici o boală sau încercare ca să ne pedepsească, ci să învăţăm din aceasta şi să ne schimbăm. Mai mult, atunci când ne preocupa o problemă şi căutam răspuns, acesta venea de la sine, prin cele mai banale metode. Chiar şi atunci când dădeam drumul la televizor, ne-am trezit că se vorbea despre problema care ne frământa şi ne venea răspunsul!

 

Cititul Bibliei

 

Deşi până la vârsta de 30 de ani am citit Biblia de 7 ori, cu creionul în mână, nu am înţeles mare lucru. Dacă până atunci mi-am însuşit doar cunoştinţe despre Biblie, referitoare la cine a scris-o, în ce limbă a apărut prima dată, cine a tradus-o şi altele asemenea, acum am început am găsesc răspunsuri la toate întrebările, inclusiv ce-i bine să mănânc şi ce nu. Când mi s-a recomandat să citesc din nou Biblia, deşi ştiam că este formată din Vechiul Testament şi Noul Testament, nu ştiam ce trebuie să citesc. Am început atunci să citesc şi Vechiul Testament, şi Noul Testament, cuvânt cu cuvânt, fără să sar o literă, şi cu mare atenţie. Când am terminat de citit, viaţa mea a fost alta, înţelegera mea a fost alta şi credinţa mea a fost alta. Recomand tuturor să facă acest lucru, deoarece pe lângă cunoştinţele de istorie şi geografie pe care le veţi dobândi, veţi înţelege şi marele miracol al Credinţei în Dumnezeu, în Fiul Său cel Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care a schimbat legea, dătătorul de viaţă.

 

Gândirea pozitivă

 

După ce am terminat de citit Biblia şi am înţeles rostul încercărilor, am început să mă rog la Maica Domnului. Pentru a face acest lucru, m-am străduit să o cunosc şi să aflu cât mai multe despre ea. M-a impresionat când am auzit că, fie numai dacă rosteşti numele ei, cel rău fuge şi nu se mai apropie de tine. De asemenea, am învăţat că e bine să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cât mai des, nu numai de Paşti şi Crăciun. Am început să fac şi eu acest lucru, să înţeleg Sfânta Taină a Spovedaniei şi să îmi uşurez sufletul. Ca să nu uit anumite păcate, mi-am făcut o listă pe care am lăsat‑o deschisă şi am completat‑o de câte ori am realizat că am greşit, cu gândul sau cu fapta. Toate acestea m-au ajutat enorm în „relaţia” pe care am început să o am cu cancerul şi lupta împotriva lui. De altfel, am învăţat că nu cancerul te ucide, ci frica de boală.

 

Am avut şansa să-l cunosc pe preşedintele Asociaţiei Bolnavilor de Cancer, care a ajuns preşedinte după ce chiar de cancer i-a murit prietena, care a înfiinţat această asociaţie după ce a fost diagnosticată cu cumplita boală. La această organizaţie non-guvernamentală veneau pacienţi cu boli incurabile (aiurea!) şi, împreună cu un terapeut, făceam şedinţe de gândire pozitivă, folosind metoda Silva. Am început să particip şi eu la aceste şedinţe şi, timp de 2 ani, am mers zilnic, alături de fiica mea şi o colegă de la serviciu, care, deşi erau sănătoase, m-au însoţit. Acest fapt ne-a unit foarte mult, iar gândirea pozitivă a produs efecte imediat. Ne-am folosit imaginaţia, iar terapeutul ne spunea cuvinte pozitive: sunt din ce în ce mai sănătoasă; mă simt din ce în ce mai bine; fiecare moleculă, fiecare celulă, fiecare organ şi întreg trupul funcţionează ritmic şi sănătos; Dumnezeu mă iubeşte; fiecare gând pozitiv al meu face lumea mai bună etc. Chiar dacă ajungeam la aceste şedinţe apăsată de gânduri negre, de fiecare dată plecam veselă, cu speranţă şi încredere în Dumnezeu. Am văzut cu ochii mei şi am simţit pe propria piele că gândurile negative ne distrug, iar a le dezvolta în mintea noastră ne bagă pe un drum înfundat. Cu fie­care zi ce trecea începeam să mă simt mai bine şi după doar câteva luni mi-am reluat activitatea.

 

Toate acestea au contribuit eficient la lupta mea cu cancerul. Acesta a fost doar un început, dar gândiţi-vă că de atunci au trecut 11 ani, în care credinţa în Dumnezeu mi s-a aprofundat şi tot ce mi s-a întâmplat nu m-a făcut să mă tem. Chiar dacă apare norul cel negru, încrederea în Dumnezeu ne dă speranţă, iar rugăciunea e singura psihoterapie care te scoate din întuneric şi te conduce sigur spre lumină.

 

Cancerul – o calatorie prin urechile acului – iunie 2012

id1331_cancer 3 21 decembrie 2000 – ziua care mi-a schimbat viaţa, din pricina faptului că o biopsie m-a dat peste cap: cancer cu metastază în fază terminală. Speranţa de viaţă dată de medici era una extrem de scurtă: între trei zile şi trei săptămâni. De asemenea, în trei săptămâni am suferit două intervenţii chirurgicale dificile, una dintre ele punându-mă la zid. Am făcut chemoterapie, am suportat consecinţele devastatoare ale acestui cumplit tratament, mi-a căzut părul, mi-am pus perucă şi am luat drumul căutărilor de speranţă, respectiv am umblat pe la doctori prin toată ţara, am umblat pe la biserici şi pe la diferiţi terapeuţi care practicau medicina alternativă. Fiecare mi-a explicat că speranţa de viaţă este zero şi că doar Bunul Dumnezeu mă mai poate ajuta. Şi aşa a şi fost, pentru că tot ce a urmat după aceea mi-a confirmat că era singura cale. Ceea ce a fost cel mai greu a fost să mă aşez pe acest drum, să mă educ şi să aduc la unison ceea ce gândesc, ce vorbesc şi ce simt. Drumul a fost lung şi anevoios…

 

Vindecarea

După 11 ani de chinuri şi suferinţe, pronunţ cuvântul VINDECARE, cuvânt pe care l-am înţeles după ce m-am rugat la Maica Domnului, aleasa între femei – vindecătoarea tuturor trupurilor şi sufletelor. De fapt, acesta este şi un mic paragraf din rugăciunea zilnică, paragraf pe care l‑am trecut prin minte, după ce l-am pronunţat cu voce tare, pentru ca mai apoi să îl cobor în suflet şi să simt ­IUBIRE.

 

Am realizat că puterea este în mine, dar şi acest lucru l-am obţinut după ce am citit în Biblie că Dumnezeu a creat omul şi l-a pus stăpân peste toate. Atunci am gândit că şi pe mine m‑a creat şi m-a pus stăpână peste toate, inclusiv peste boala de care sufeream. Pentru că eram bombardată cu fel de fel de informaţii de la oameni bine intenţionaţi, care îmi dădeau diverse sfaturi ce-ar fi putut să-mi fie de folos, şi pentru că eu însămi alergam în stânga şi în dreapta după orice ar putea să-mi facă bine şi să mă vindece, am realizat că nu fac altceva decât tot timpul să mi-l ocup cu boala de care sufeream. Am realizat că tot timpul stau în boală, în suferinţă şi gândurile sunt direcţionate doar spre acestea, fără să mă ocup o secundă de problema sufletească. Deci, făceam tot ce este posibil pentru a-mi vindeca trupul. Astfel, sufletul meu rămânea atârnat doar de un fir de păr, şi acela invizibil. Realizând acest lucru, am simţit o revoltă cumplită în ce mă priveşte şi, plină de furie, am azvârlit toate materialele informative despre cancer, toate medicamentele şi tot ce ţinea de această boală, pentru că am realizat că spunând permanent „eu sunt bolnavă, eu am fost diagnosticată cu cancer cu metastază, eu am o boală incurabilă sau eu mai am puţin de trăit” nu fac altceva decât să-mi reamintesc de boala de care sufăr şi să fiu o femeie bolnavă. Din acel moment am spus cu voce tare: „Eu nu mai sunt bolnavă şi încep să mă vindec!”. Am început să nu mai accept să îmi mai dea nimeni sugestii şi să nu mai primesc nici un fel de informaţii legate de această „boală incurabilă”. M-am rugat doar la Dumnezeu să mă ajute, mi-am spus rugăciunile şi am început să îmi impun gânduri pozitive.

 

Creşterea părului sub perucă

 

 După ce am renunţat la şedinţele de chemoterapie şi mi-a căzut părul, am cumpărat o perucă, pentru a masca acest dur handicap. Am început să ies în lume şi, încet-încet, să-mi reiau activitatea. Până aici toate bune şi frumoase, numai că a început să vină vara şi să se încălzească afară. Acest fapt a coincis cu creşterea părului. În timp ce purtam peruca, singura mea grijă era ca aceasta să îmi stea drept pe cap şi ca nu cumva să-mi cadă, pentru că nu aveam cu ce să o prind de cap, deoarece nu aveam păr. Şi pentru ca să maschez faptul că am perucă, peste ea am aşezat o pălărie, pe care o strângeam cu o eşarfă, în aşa fel încât totul să fie bine fixat pe cap. În momentul în care ieşeam din casă şi mă deplasam într-un anumit loc, eram atentă să controlez peruca dacă stă dreaptă pe cap. Făceam acest lucru luându-mi un reper cu degetul, în dreptul nasului, în aşa fel încât degetul să ajungă în dreptul cărării pe care o avea peruca. Astfel, eram sigură că totul este în regulă. Mai greu a fost în momentul în care afară erau temperaturi ridicate, în jur de 30 de grade, şi eu trebuia să suport toată această „podoabă” pe cap, în timp ce dedesubtul ei  părul dădea să iasă şi să crească. Aceasta este o trăire destul de cumplită şi o spun şi celorlalţi pentru a realiza ce se poate petrece într-un episod mărunt, la prima vedere, dar cu consecinţe traumatizante. Dacă o persoană se regăseşte într-o astfel de situaţie şi ceea ce spun în aceste rânduri îi va dovedi că nu este singura care a trăit astfel de momente, atunci pot să transmit un mesaj altor persoane care sunt nemulţumite să aprecieze faptul că Dumnezeu le-a ferit de astfel de experienţe. Fiecare ar trebui să fie mai tolerant şi să gândească – atenţie! – că poate să i se întâmple oricând şi lui.

 

Paşii prin lume

 

 Am continuat programul de rugăciune cu grupul de prieteni. Surpriza cea mai mare a venit în momentul în care am primit un telefon, la capătul firului fiind o persoană care îmi transmitea că un număr de 30.000 de persoane se roagă pentru mine… în Etiopia. Am crezut că este o glumă sau că nu am auzit bine, dar respectiva persoană mi-a explicat cum de a ajuns informaţia despre mine şi despre grupul nostru de rugăciune în acea ţară şi cum Biserica a aflat şi a spus celorlalţi credincioşi, aflaţi la o distanţă de mii de kilometri, şi care au fost impresionaţi de cazul meu şi au hotărât să se roage pentru mine. Sigur că am fost enorm de impresionată şi că am gândit că nu am nici un merit. Mi-am dat seama că este o lucrare a lui Dumnezeu şi că totul mă depăşeşte. Am fost convinsă că totul se întâmpla ca rezultat al rugăciunilor individuale şi al rugăciunilor făcute pentru mine de bunii mei prieteni, din micul nostru grup de rugăciune.

 

Toate acestea mi-au dat putere şi m-au determinat să fac primii paşi în lume. Înainte de a ieşi din casă, m-am gândit că trebuie să mă aranjez. Astfel, am fost foarte atentă cu ce mă îmbrac, în aşa fel încât să arăt cât mai bine. M-am schimbat de mai multe ori, până când am fost mulţumită de felul în care arătam, inclusiv de peruca, pălăria şi eşarfa de pe cap. M-am uitat în oglindă de mai multe ori şi dintr-o dată m–a străfulgerat un gând, şi anume că tot ce fac eu este păcat, dar în următoarea fracţiune de secundă mi-a venit un alt gând, unul constatator, şi anume că Dumnezeu lucrează prin orice mijloace ca eu să mă simt bine şi să fiu împăcată cu mine şi trupeşte, şi sufleteşte. Apoi am ieşit liniştită pe uşă şi am înfruntat lumea.

 

Povara de pe umerii familiei

 

 După ce am învăţat să merg, la propriu, adică să îmi refac musculatura în aşa fel încât să pot să mă ţin pe picioare, şi la figurat, adică să fac primii paşi prin lume, au venit, bineînţeles, ispitele şi am simţit din nou frânele societăţii, de la nivelul cel mai de jos şi până la cel mai înalt. A fost nevoie să mă întăresc pentru a face faţă obstacolelor ce urmau să vină. Hotărârea de a-mi relua serviciul a venit şi ca urmare a faptului că voiam să nu rămân o povară pe umerii familiei. Trebuia să fac ceva, pentru că veneau facturile la utilităţi şi, fiind bolnavă şi imobilizată la pat, nu aveam activitate, deci nu avem nici un fel de venit. Într-o zi, m-am trezit că au venit să-mi taie gazul şi lumina. Eram disperată în sufletul meu, pentru că mă simţeam inutilă şi nu aveam cu ce să le achit. Am fost nevoită să merg la cele două instituţii de utilităţi şi să negociez cu conducerile acestora eşalonarea plăţilor, ataşând la o cerere formulată documentele justificative, respectiv actele care dovedeau existenţa bolii. Spre surprinderea mea, nimeni nu a fost impresionat de acest fapt; mai mult, mi-au spus că dacă sunt bolnavă cu cancer, sigur am să mor în curând şi ca atare să găsesc urgent banii necesari pentru a achita facturile. Atunci m-am folosit de faptul că sunt jurnalistă şi am deschis uşile ferecate pentru oamenii de rând. În cele din urmă, am obţinut în colţul de sus al cererii mele cuvântul „Aprobat”.

 

Un alt aspect de care m-am lovit a fost atunci când mi-am reluat activitatea. În mintea mea aşteptam ca majoritatea colegilor de muncă să se bucure de vederea mea şi de faptul că am ajuns la serviciu pe propriile picioare. Nu a fost aşa, deoarece eram un potenţial adversar la locul de muncă pe care l-am deţinut înainte şi care acum era ocupat. Am îndurat unele adversităţi cu greu, deoarece eram destul de sensibilă sufleteşte şi doream toleranţă din partea colegilor. A fost cumplit atunci când nimeni nu mi-a oferit măcar un scaun pe care să mă aşez. Am realizat că atunci când eşti bolnav nu mai eşti interesant şi nici util, ca atare societatea te dă la o parte. De aceea, am dorit să scriu aceste rânduri cu scopul de a arăta şi altora aflaţi în suferinţă, care îşi imaginează că îşi recuperează locul de muncă, faptul că trebuie să lupte, să nu se dea bătuţi. Pentru aceasta, trebuie să apeleze la diplomaţie şi să-şi adune toate puterile, cu credinţă, speranţă şi rugăciune. Aşa am început să mă rog pentru colegii mei de muncă la Dumnezeu, să-mi imaginez că relaţiile dintre noi sunt din ce în ce mai bune şi să transmit gânduri pozitive directorului publicaţiei la care lucram, în aşa fel încât acesta să mă aprecieze. Am vrut să renunţ la un moment dat, dar, într‑o zi, m-am trezit că directorul m-a chemat şi m-a rugat să vin măcar o oră pe zi la serviciu, pentru a fi de folos publicaţiei, care stătea să se desfiinţeze. Încet-încet, relaţiile noastre s-au ameliorat, iar eu am început să câştig din nou primii bani, puţini, dar atât de necesari pentru mine şi familia mea. Este un episod care sigur se regăseşte şi la alte persoane aflate în dificultate şi care produce aceleaşi efecte pe care le-am trăit eu. Începerea activităţii a fost un pas enorm în viaţa mea, care m-a determinat să-mi fac un program în afara preocupărilor legate de cancer. În tot acest timp nu am renunţat la programul de rugăciune, la şedinţele de gândire pozitivă, la bioenergie, la mâncarea fără carne şi la gândul că trebuie să trăiesc în armonie cu mine, cu lumea din jur şi cu Dumnezeu. Aşadar, rog pe fiecare să iasă din boală, să nu se plângă de sănătate, să nu devină persoane obositoare, nesuferite, ci să se comporte firesc, pentru că altfel oamenii din jur îi vor izola – şi nu pentru că sunt persoane bolnave, ci din pricina comportamentului lor.

 Morga

  Pentru că sunt o persoană care nu am deţinut în vocabular termeni medicali şi nici nu am cunoscut prea bine corpul omenesc, în afară de noţiunile pe care le-am învăţat la şcoală, în clasa a VII-a, la orele de Anatomie, am fost nevoită să încep să învăţ mai multe despre trupul omenesc şi despre cancer. Cu toate că am încercat să stau de vorbă cu mai mulţi medici, aceştia mi-au spus câte ceva, în puţinul lor timp liber, dar nu am înţeles mare lucru. Doream din tot sufletul să mă salvez şi să fac ceva în acest sens, dar nu ştiam cum. Totul nu avea nici cap, nici coadă, motiv pentru care m-am gândit să mă duc la Spitalul Judeţean din Braşov, din dorinţa de a sta de vorbă cu un anatomopatolog. Acest gând mi-a venit şi ca urmare a faptului că am văzut că medicii, după ce te internează, îţi pun un diagnostic provizoriu şi aşteaptă timp de trei zile să sosească rezultatul analizelor. Numai după aceea îţi pun diagnosticul definitiv. Am realizat, astfel, că este foarte bine să  stai de vorbă cu medicii ce se află în spatele doctorilor cu care intri în contact direct şi am constatat că aceştia sunt foarte importanţi. Am pornit, deci, spre morga spitalului unde ştiam că lucrează o doamnă doctor care este anatomopatolog şi care a făcut autopsii pe cadavre mai bine de 45 de ani. Mi-am pus o mare speranţă în această doctoriţă, pentru că mi-am dat seama că ea a văzut mult mai multe lucruri interesante în corpul omului faţă de alţi medici, deoarece a putut să pătrundă în locuri unde alţii nu au avut acces. Voiam cu orice preţ să aflu dacă a văzut „minuni” într-un cadavru. Surpriza a venit imediat după ce am bătut la uşă şi am deschis-o, pentru că, după ce i-am explicat ce vreau să discut, doctoriţa m-a dat afară pe uşă. Am insistat, dar nu am făcut altceva decât s-o înfurii. Deşi am insistat, m-a apucat de o mână şi m-a împins afară. Pentru că nu voiam în ruptul capului să renunţ, m-am dus la directorul economic al spitalului, care mă cunoştea foarte bine şi ştia ce fel de om sunt. De asemenea, îmi cunoştea problemele de sănătate şi dorinţa mea de  a afla mai multe, ca să mă ajut şi să mă vindec. M-am rugat la Dumnezeu ca directoarea să facă ceva şi să găsească soluţia care să convingă anatomopatologul să mă primească, ştiind că directoarea este o persoană cu credinţă în Dumnezeu. Când m-a văzut plângând şi i-am spus că doctoriţa de la morgă m-a azvârlit pe uşă, m-a luat de mână şi m-a dus la ea. Apoi i-a explicat că poate avea încredere în mine şi a rugat-o foarte frumos să mă primească şi să stăm de vorbă. În cele din urmă, a acceptat şi aşa ne-am cunoscut mai bine. Nu am ştiut că şi anatomopatologul a fost suspectat cu cancer de sân şi că îi trezeam toată această traumă cu care la rândul său se confruntase.


Amantul „Microscop”

 

După ce am început să avem o relaţie bună, a început să îmi explice importanţa acestei meserii, de care se vedea că era îndrăgostită. Ea mi-a zis că „amantul” ei este microscopul şi că de 45 de ani i-a fost foarte fidel în această meserie. A văzut multe şi cel mai important lucru este să nu greşeşti diagnosticul. Mi-a explicat: „Trebuie să stăpâneşti foarte bine totul şi să te pregăteşti continuu. Apar lucruri noi în acest domeniu. Dacă, de exemplu, până în anul 1989 ştiam că sunt doar două forme de hepatită, respectiv A şi B, la celelalte forme trecând NECUNOSCUT, a apărut între timp hepatita de tip C şi am ajuns ca acum să identificăm până la hepatita de tip F. Sunt boli care se transmit şi pe cale sexuală. De aceea, îmi explic acum, de ce, în Biblie, Dumnezeu a spus ca bărbatul să aibă o singură femeie şi femeia un singur bărbat. Pentru a se proteja! Astăzi, medicii se confruntă cu probleme noi din pricina vieţii pe care o duce omul, începând de la alimentaţie şi până la cele legate de mediul înconjurător şi de igienă. Tot mai frecvent au apărut cancerele de piele. Ca o explicaţie aş da expunerea la soare. Trebuie să spun că ţăranul român nu a fost prost când lucra pe câmp îmbrăcat cu cămaşă cu mânecă lungă, cu pantaloni lungi şi îmbrăcăminte din in şi cânepă, deci cu o îmbrăcăminte sănătoasă. Credinţa lui l-a determinat să nu se dezbrace când lucra la câmp, că era ruşine. Acest fapt l-a salvat pe ţăran şi pe strămoşii noştri de cancere de piele. Acum toată lumea stă dezbrăcată, umblă pe stradă cu tricouri tip maiou, iar la plajă poartă doar un costum de baie minuscul, unele femei expunându-şi sânii. Între timp nici soarele nu mai este acelaşi, a apărut poluarea şi alţi factori care acţionează negativ asupra organismului uman. Referitor la minunile din corpul omenesc, pot să spun că am văzut şi am constatat că acestea au existat în trupurile oamenilor de la ţară, care au ajuns la morgă după ce au decedat din diferite motive şi boli. Cred că acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că atât femeia de la ţară, cât şi bărbatul, când aveau o durere sau o boală, se aşezau în genunchi şi se rugau la Dumnezeu pentru a-i vindeca. Am ajuns la concluzia aceasta ca urmare a faptului că am avut un caz cu o femeie care a decedat la vârsta de 72 de ani. La autopsie, am găsit în corpul ei celule de făt vechi de 43 de ani. Femeia, în tinereţe, a avut o sarcină extrauterină şi i-a explodat trompa. În toate cazurile de acest gen, pacienta moare. În acest caz, culmea, organismul a făcut în jurul trompei o protecţie şi i-a salvat viaţa. Deci, organismul are puterea de a se autovindeca. Această femeie era de la ţară şi a murit acum, la vârsta de 72 de ani, din alte cauze. Anatomopatologul este extrem de important în diag­nosticare, pentru că, dacă nu eşti bine pregătit şi informat şi greşeşti şi îi spui omului că are cancer, dar el nu are, sau îi spui că nu are şi el are, atunci este foarte grav”.

 

M-am îndrăgostit de această doamnă doctor, căreia îi port recunoştinţă şi respect până în ultima clipă a vieţii mele. M-a făcut să înţeleg că este important să crezi în Dumnezeu, că trupul uman este cea mai mare creaţie şi că în el se află puterea întregului univers pentru a se reface. De altfel, la operaţiile care au urmat nu am vrut să intru fără această doamnă doctor care să-mi recolteze proba, din care să-mi facă mai multe biopsii. Împreună cu ea mi-am urmărit propriile celule şi mi-a arătat miracolul din  microscop. Vă recomand să acordaţi multă atenţie acestor medici şi să îi consultaţi, şi doar după aceea să vă alegeţi chirurgul care să intervină pentru a vă scăpa de tumori.

 

Menţionez că timp de cinci luni, patru ore pe zi, am mers la morgă, am învăţat ce se află în trupul meu şi cum funcţionează, şi aşa am putut să mă ajut.

 

 Cancerul, o călătorie prin urechile acului (IV) – iulie 2012

cancer 4 În întreaga mea experienţă cu cancerul, pe care am numit-o „aventura vieţii mele” (spun asta pentru că tot ceea ce a urmat şi am să descriu în episoadele viitoare a fost o adevărată aventură), am cunoscut mai mulţi preoţi cu care m-am împrietenit. Mi-au fost de mare ajutor prin mesajele pe care mi le-au trimis pe telefon, prin faptul că m-au însoţit în pelerinaje, prin faptul că m-au învăţat cum să mă spovedesc şi m-au împărtăşit.

 

Unul dintre mesajele primite apreciez că este demn de adus la cunoştinţa cititorilor, deoarece mi-a fost de folos şi am apreciat strădania preotului de a scrie în căsuţa de mesaje un text destul de lung, din suflet, cu mare atenţie şi strădanie. După ce l-am primit am hotărât, împreună cu colega mea, să-l transcriem din telefon într-o pagină şi să-l publicăm, cu gândul că va fi şi altora de folos. Iată mai jos mai jos textul mesajului. (Ileana Gafton)

 

CĂLĂTORIA LA CER

 

Cele ce trebuie să le facă fiecare creştin, în fiecare zi şi în toată viaţa sa, sunt cuprinse în următoarea expunere despre biletul călătoriei la cer:

 

„Biletul se vinde la agenţia pietăţii”

 

Preţul biletelor:

 

CLASA I, TREN ACCECELERAT:

Credincioşii Bisericii Ortodoxe care s-au păstrat în viaţă „curaţi şi nevinovaţi ca pruncii” (Luca 18, 17)

Mucenicii care au avut „Duhul lepădării de sine” (Matei 16, 24-27) şi cei dăruiţi cu totul dragostei lui DUMNEZEU (Matei 19, 21; 10, 40-42).

 

CLASA II, TREN DIRECT:

Credincioşii care, păcătuind, se pocăiesc, „îşi mărtuirsesc păcatele lor la duhovnic”, apoi îşi întăresc credinţa prin fapte bune – „Rugăciune, Post şi Milostenie” – şi se hotărăsc pe viitor „a nu mai păcătui” (Matei 16, 19; Ioil 2, 12).

 

CLASA III, TREN OBIŞNUIT:

Credincioşii care „Păzesc poruncile lui DUMNEZEU şi ale Bisericii”, cu îndeplinirea datoriilor către aproapele (Ioan 2, 1-12).

 

CLASA IV, TREN SPECIAL:

Cei ce „se pocăiesc la bătrâneţe” şi cu „multe lacrimi” în ceasul morţii (Luca 23, 39-43), apoi îşi rânduiesc după moarte „Rugăciuni şi jertfe” pentru iertarea păcatelor (Ioan 14, 14; Marcu 12, 39-44).

 

Există şi OBSERVAŢII:

 

1. Bilet pentru întoarcere nu există.

2. Trenuri de plăcere nu sunt.

3. Copiiii mici până la şapte ani călătoresc gratis, ajunge numai să fie botezaţi ortodox.

4. Călătorii sunt rugaţi a nu lua cu ei nimic altceva decât numai faptele bune, pentru că la fiecare staţie sunt făcute controale.

5. Fiecare bilet, pentru a fi valabil, trebuie ca să fie pecetluit cu sfinţenie în cele „Şapte Taine ale Bisericii Ortodoxe”.

6. Fiecare om trebuie să observe ca biletul său să nu fie fals: trebuie să aibă „Pecetea Bisericii Ortodoxe, cu semnul Sfintei Cruci pe el”.

7. Biletul acesta se dă imediat după naştere numai de către „Preotul Bisericii”, în faţa unui martor numit „Naş” şi a altor credincioşi.

8. Îndată ce ai acest bilet cu semnul crucii şi numele tău pe el, nu uita că eşti dator „Să urmezi întocmai vieţii acelui sfânt” ce ţi s-a ales de pe calendarul creştinesc.

9. În fiecare Duminică şi sărbătoare vizează-ţi biletul „La Biserică” cu numele „Tuturor Sfinţilor”, şi în special să porţi viza „Sfintei Fecioare Maria”, cu mare cinste.

10. Pentru ca să nu ţi-l fure cineva, trebuie să-l păstrezi bine la lumina „Învăţăturii lui HRISTOS prin Biserică”.

11. Pentru înlăturarea bolilor molipsitoare din vremea călătoriei, călătorul trebuie să aibă cu sine: „Rădăcina credinţei” înfrunzită, precum şi frunzele „Nădejdii” şi cu florile cele mirositoare ale „Iubirii de străini”, crinii „Curăţeniei” cu frumoasele roade ale „Lepădării de sine”.

12. Toate acestea să le lege în mănunchi cu funia „Blândeţii”, să le aşeze în vasul „Rugăciunii”, să fiarbă în focul „Dragostei”, să le stropească cu apa „Smereniei”, apoi să le acopere cu „Acoperământul Tăcerii”.

13. Călătorul să lase toate acestea la lumina „Cugetării” şi să guste din ele în fiecare dimineaţă şi seară.

14. Pentru a trece prin toate cele 24 vămi până la Casa lui DUMNEZEU, leagă sub sacul tău „Smerenia” şi deasupra „Ascultarea”, în urmă umple golul cu „Omorârea poftelor” şi-l leagă bine cu „Neclevetirea”.

15. Înainte să meargă „Milostenia”.

16. Pe cap să fii uns cu untdelemnul ce poartă numele de „Credinţa Ortodoxă”.

17. În toate împrejurările vieţii să chemi în ajutor „Răbdarea”.

18. În timpul acestei călătorii a vieţii pământeşti, urmează mai întâi regulat la Sfânta Biserică.

19. Respectă cele patru posturi, în care apropie-te cu credinţă, la „Scaunul mărturisirii”, de duhovnicul tău.

20. Acolo arată-ţi biletul tău de drum, faptele tale, pentru care trebuie ca să plăteşti, orice ţi se va cere, cu frică şi cutremur.

21. Vezi că sunt „şefii de trenuri” şi fac controale! La urmă, pentru potolirea foamei şi a setei, vizează-ţi biletul la Sfânta Împărtăşanie, apoi mergi în drumul tău.

Dându-ţi acest sfat bun, pe care-l vei urma, sper, ne vom întâlni desigur în Împărăţia Cerurilor. Amin.

 

Cancerul, o călătorie prin urechile acului (V), august 2012

 id1354_ileanagafton 521 decembrie 2000. Revin de fiecare dată cu această zi care mi-a schimbat viaţa şi a împărţit-o în două: prima parte a vieţii, care a fost trăită de mine sub semnul lui Marte, sub care m-am născut, şi a doua parte a vieţii, care continuă după această zi, sub semnul lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor. Aceasta, după ce am fost diagnosticată cu cancer cu metastază în fază terminală şi am început tratamentele agresive, care au acţionat asupra celulelor moarte, dar, mai ales, asupra celulelor vii. Totul s-a învârtit în jurul neîncrederii, a selecţieiinformaţiei şi a căutărilor interminabile pentru a găsi drumul vindecării. Pentru că trebuia să aleg între viaţă şi moarte, am ales să trăiesc, deşi luni de zile vie mi-a rămas doar imaginaţia, pe care s-a aşezat gândul către Dumnezeu, care devenea tot mai intens pe măsură ce vedeam, pe zi ce trece, că mă sting încet-încet. Aşa m-am prins de braţul lui Dumnezeu, mi-am imaginat că zbor, că mă vindec, am început un program de rugăciune şi m-am trezit că Dumnezeu răspunde rugăciunilor mele şi îmi arată ce să fac şi cum să trăiesc sau ce să mănânc. Aşa am început să cred în Dumnezeu şi am dorit să aflu cât mai multe despre cea care L-a adus pe lume, Maica Domnului, despre care am aflat mai târziu că este Regina Luminii şi vindecătoarea tuturor trupurilor şi a sufletelor. Din momentul în care am aflat acest lucru îi mulţumesc Maicii Domnului pentru că m-a vindecat şi trupeşte, şi sufleteşte. Am să explic de ce şi cum am început să am o relaţie cu Maica Domnului, grabnic ajutătoare.

 

 

Maica Domnului, Regina Luminii

 

Pentru că am fost un om obişnuit, o păcătoasă, dar care am venit pe pământ să nu cunosc şi să nu trăiesc sentimentul de ură sau de invidie, totuşi Dumnezeu m-a ajutat şi, atunci când m-am îmbolnăvit, am simţit în adâncul sufletului meu că nu trebuie să îmi pierd speranţa. Bine-bine, am zis, speranţa, dar ce să fac în realitate, pentru că speram că am să trăiesc, dar nu ştiam cum. Practic, aveam un sentiment care venea de undeva şi nu ştiam cum să-l folosesc şi încotro să mă îndrept. Mai mult, am ajuns la concluzia că sunt Toma necredinciosul şi că vreau ca Dumnezeu să îmi arate un semn că trăiesc sau Maica Domnului să mi se arate în vreun fel, aşa cum li s-a arătat unora despre care am citit în cărţi. Am început să mă rog la Maica Domnului şi să îi spun că vreau cu orice preţ să mi se arate, pentru că astfel mă voi întări în credinţă. În acele momente eram o femeie cheală, care zăceam la pat şi mă uitam pe fereastră să văd cum este afară şi îmi doream să mă ajute Dumnezeu să mai pot să ajung să stau pe terasă (este vorba despre o terasă pe care de-abia mi-o terminasem, înainte cu câteva luni să fiu diagnosticată cu cancer, şi de care eram foarte încântată). Mi-am adus aminte de oamenii care stau ţintuiţi la pat, răpuşi de boli cumplite, şi nu se pot mişca. Este vorba despre acei oameni pentru care viaţa există doar după perdele. Acolo, dincolo de perdele, se află lumina, oamenii merg pe propriile lor picioare, pot admira întreaga natură şi pot participa la viaţa de zi cu zi. Pe după perdele, în interior, între patru pereţi, există oameni care zac şi care nu se pot măcar mişca, fiind blocaţi la pat. Aceşti oameni îşi duc suferinţele într-un trup mai mare sau mai mic şi într-o minte dăruită de Dumnezeu. În acest creier mic, un dar al naturii, se întâmplă totul. Deşi limitat într-o carcasă, creierul te duce cu mintea unde nu te aştepţi, în locuri nebănuite, într-un spaţiu atât de vast între mineral şi astral. I-am înţeles pe aceşti oameni când am ajuns şi eu să zac într-un pat, care mi se părea mic şi aveam senzaţia că mă strânge. Am plâns pentru ei şi pentru mine şi am simţit că trebuie să Îl strig pe Dumnezeu şi că doar El poate să mă ajute şi Maica Domnului să mă audă. Aşa mi-a venit în minte că trebuie să mă concentrez şi să îi aduc cât mai aproape de mine. Acest exerciţiu a durat ore şi şir, care s-au transformat în zile, săptămâni, luni. Într-o zi, spre seară, în timp ce mă concentram, am simţit o prezenţă venind spre mine din partea stângă, în timp ce eram în pat. Am simţit că nu este o umbră închipuită şi că este aievea. Am întors capul şi am văzut (e greu de descris în cuvinte, pentru că nu există comparaţie) o formă de femeie care nu avea trup, dar trupul era delimitat de particule de un alb-strălucitor – şi am ştiut că este Maica Domnului. În momentul în care am întors capul  a dispărut. M-am gândit că trebuie să mă uit în jur şi să mă asigur că sunt conştientă, că nu visez şi că imaginaţia nu mi-a luat-o razna. Ca să mă asigur, am identificat pereţii, geamul şi obiectele din cameră, ba chiar m-am ciupit. Am fost sigură că e Maica Domnului şi că a răspuns chemării mele să mi se arate. Mai târziu am întrebat un preot, care mi-a explicat că nu trebuia să întorc capul, că trebuia să fiu convinsă de credinţa care este în mine şi că nu trebuia să mă îndoiesc sau să cer un semn. Maica Domnului există şi răspunde tuturor celor care o cheamă în funcţie de credinţă şi nu numai, pentru că li se arată şi unora care nu cred, tocmai pentru a crede. Sau ştie Ea de ce, aşa cum ştie Dumnezeu de ce ni le dă pe toate. Din acea clipă speranţa s-a transformat dintr-un gând într-o realitate şi am început să cred că mă vindec. Tot din acel moment şi trupul meu a început să reacţioneze la acel gând şi să mă simt din ce în ce mai bine. Trupul meu a reacţionat apoi gândurilor pozitive inoculate, m-am ridicat din pat, am ajuns pe terasă şi am început să mă bucur de viaţă, considerând că m-am născut a doua oară.

 

Sărbătorirea unui an de viaţă

 

În data de 21 decembrie 2001 am sărbătorit un an de viaţă şi l-am transformat într-un eveniment la care a participat familia şi am avut şi doi naşi. Pentru ridicarea moralului, chiar dacă unii consideră că este o nebunie sau un lucru deplasat, am făcut o masă festivă, iar naşii au procedat la fel ca atunci când un copil împlineşte vârsta de un an şi i se taie moţul. Chiar au luat şi tavă pe care au pus unele obiecte pentru a le alege. Am închis ochii şi am ales o iconiţă şi un pix. Naşa mi-a dăruit un lănţişor cu cruciuliţă, pe care le port şi astăzi la gât. În acest moment, scriind aceste rânduri, am simţit un uşor moment de jenă, pe care l-am înlăturat imediat, pentru că este adevărul şi adevărul trebuie spus. Poate ajută şi altora şi cred că evenimentul a avut loc cu voia lui Dumnezeu. A avut rostul lui, pentru că nu am trăit trei zile sau trei săptămâni, aşa cum toată lumea mi-a spus, ci împlineam un an, aşa cum a vrut Dumnezeu, şi uite că şi acum trăiesc şi pot să las mărturie că Dumnezeu există, că Iisus Hristos nu este o poveste imaginară, aşa cum se încearcă să ni se transmită. Acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri şi acesta este mesajul: aşa cum ştim că au existat faraoni, aşa cum ştim că au existat grecii antici şi egiptenii, aşa cum ştim că au existat dacii şi romanii, aşa cum ştim că au existat imperii, aşa a existat şi există Iisus Hristos, aievea, Dumnezeu şi Om, Care S-a răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră. Dumnezeu ne îngăduie să-L cercetăm. Cercetaţi şi voi şi veţi vedea! Eu am cercetat şi am ajuns la cuvântul bibilic, după ce ani de zile am studiat şi după ce am plecat în pelerinaj pe urmele Sfintei Familii. Am avut senzaţia că parcurg cu piciorul tot ce scrie în Biblie, am văzut şi cred cu adevărat. Nimeni şi nimic nu mă mai poate întoarce de pe acest drum şi cred acum că tot ce mi-a dat Dumnezeu, inclusiv boala, a fost pentru mine o şansă pentru A CUNOAŞTE aceste lucruri şi A CREDE în existenţa lui Dumnezeu.

 

Recidiva

 

Deşi mi-am reluat activitatea şi m-am simţit bine, la un control de rutină, în urma efectuării unui RMN, după un an şi jumătate, medicii mi-au spus că a apărut o recidivă, o tumoră, amplasată în micul bazin, că se observă lichid ascitic, iar în colon se observă prezenţa unui polip. Am făcut rectocolonoscopie şi mi s-a luat ţesut pentru biopsie. Cum deja mă împrietenisem cu doctoriţa anatomopatolog de la Spitalul Judeţean din Braşov şi aveam încredere totală în ea (pentru că ea făcea analiza biopsiei), nu am vrut să mi se ia proba decât în prezenţa ei şi ea să fie cea care se duce cu ţesutul la laborator pentru analiză, din dorinţa de a nu exista dubii, de a nu se încurca proba şi pentru ca lucrurile să fie ţinute sub control. Din proba prelevată, doamna doctor mi-a făcut 30 de biopsii, în aşa fel încât rezultatul să fie cât mai concludent. Culmea este că în fiecare biopsie au apărut prezente celule canceroase. În urma rezultatelor, am luat legătura cu chirurgul, care mi-a spus că trebuie intervenit urgent pentru ca lucrurile să nu scape de sub control, ştiindu-se cum cancerul poate face ravagii în cel mai scurt timp.

 

Doctorul credincios

 

 Aşa a început un alt episod din viaţa mea, dar care, de data aceasta, nu m-a mai dat peste cap, deoarece nu mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. Am început să mă interesez de doctorul chirurg şi am aflat că provenea dintr-o familie de preoţi. Bunicul lui fusese mitropolit, tatăl lui fusese preot, iar el ar fi trebuit să se facă, la rându-i, preot, numai că a ales să se facă doctor. Când am aflat aceste lucruri, am fost sigură că el este chirurgul ales să mă opereze. În momentul în care l-am abordat, doctorul m-a respins vehement şi nici nu a vrut să audă. Nu a vrut să mă opereze în ruptul capului, dar nici eu nu am renunţat şi am fost sigură că el este alesul. Am umblat pe la el în vreo trei-patru rânduri şi, când mă vedea, mă dădea afară din cabinet. Într-o zi, m-am dus hotărâtă, am intrat în cabinet, m-am aşezat pe un scaun în faţa biroului său şi i-am spus că nici cu macaraua nu mă scoate de acolo. Am luat-o repede înainte cu vorba şi i-am spus că ştiu că provine dintr-o familie de preoţi, că eu cred în Dumnezeu şi că eu aşa simt că el este medicul care mă va opera. S-a blocat când a aflat că eu m-am interesat de familia din care provine şi a lăsat-o mai moale. În cele din urmă mi-a explicat că mă cunoaşte, că sunt riscuri majore şi că ştie că sunt jurnalistă şi se fereşte de faptul că, dacă aş muri, ar ieşi un scandal. Mi-a mai explicat că, de fapt, la baza refuzului său stă faptul că am avut două operaţii anterioare, efectuate de alţi chirurgi, şi mi-a spus că, de obicei, un chirurg nu se bagă după altul, pentru că nu ştie ce este acolo şi ce au făcut alţii înaintea lui. Eu i-am spus că nu mă duc la altcineva şi că sunt convinsă că el va fi cel care mă va opera în cele din urmă. Mi-a propus să ne mai întâlnim şi să discutăm pe această temă. Ne-am întâlnit, mi-a făcut mai multe investigaţii, s-a gândit şi, în cele din urmă, a acceptat. Ulterior am aflat că, recent, îi murise soţia de cancer şi retrăia o stare emoţională. A observat că de câte ori vin la spital încep să plâng şi că sunt afectată numai de faptul că mă apropii şi văd clădirea spitalului. Este un bun psiholog chirurgul ăsta, pentru că, după ce m-a internat pentru operaţie, seara mă trimitea acasă. Aşa a procedat timp de o săptămână, până m-am acomodat cu spitalul. În a doua săptămână a început să stea de vorbă cu mine şi mi-a explicat că sunt patru variante: poate să mă deschidă şi mă închidă la loc; poate să mă deschidă, să-mi scoată tumora şi să rămân cu anus contra naturii permanent; poate să îmi scoată tumora, să am anus contra naturii, după care să îmi reconstruiască intestinul; şi poate să îmi rezolve problemele chirurgicale, dar să rămân o legumă. Dimineaţa urma să intru în operaţie şi i-am spus că sunt convinsă că va exista a cincea variantă şi că Dumnezeu va lucra prin mâinile sale. Doctorul s-a uitat mirat la mine, dar a zis: „Să dea Dumnezeu”.

 

Cu Maica Domnului de mână

 

Deci urma să intru în operaţie dimineaţa. Trebuie să explic, între timp, că aveam un prieten, tot jurnalist, care lucra la o televiziune locală. Fratele lui fusese primar al Braşovului. Nu asta e important, ci faptul că acest frate, fost primar, este un tip credincios, studios, cu experienţe religioase şi ezoterice, şi avea acces la unele informaţii. De asemenea, deţinea cărţi importante, pe care nu le găseşti pe toate drumurile. Aşa se face că prietenul meu, jurnalistul, vine la mine la spital şi mă trezesc cu el în salon cu o carte mare şi groasă cu scrierile Maicii Veronica de la Vladimireşti. Culmea este că el plecase până la Bucureşti ca să ia această carte şi să mi-o aducă, pentru că era dată cu împrumut cuiva să o citească. Aşa m-am trezit cu cartea în braţe şi am început să o citesc. Cum era voluminoasă şi avea sute de pagini, nu aveam cum să o citesc până dimineaţa, înainte de a intra în operaţie. Colegul meu, jurnalistul, mi-a spus că ar fi bine să o citesc şi că această carte există doar în cinci exemplare, fiind scrisă la maşina de scris, între foi fiind puse coli de indigo. Aşa au rezultat doar cinci exemplare, care conţin experienţe uluitoare ale acestei măicuţe, care a stat prin închisori, când fostul regim a închis mânăstiri şi a azvârlit ori în stradă, ori în temniţe, feţe bisericeşti. În temniţă, călugăriţei i s-a arătat Maica Domnului, cu care a început să comunice şi a trăit experienţe neînţelese de oamenii de rând. Nu intru în prea multe detalii, dar ce vreau să spun este faptul că am început să citesc această carte şi am parcurs vreo 60-70 de pagini, suficient pentru a înţelege ierarhia cerească şi a mă introduce într-o lume despre care nu aveam cum să ştiu. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să înţeleg conţinutul cărţii atunci şi aşa, pentru că nu aveam cum să citesc totul în aceeaşi noapte. Stând în pat, cu cartea în braţe, la un moment dat îmi alunecă nişte foi, pe care erau nişte notiţe, bine organizate, şi conţineau întregul cuprins, sintetizat. Am început să citesc notiţele şi astfel am cunoscut întregul cuprins al cărţii, care mi-a fost de mare folos. Am început să mă rog altfel, mai intens, şi am încercat să aduc la un numitor comun gândul, sufletul şi cuvântul. În tot acest timp m-am uitat la cer şi am încercat să pătrund întregul univers, după care l-am simţit în mine. M-am rugat Maicii Domnului, Regina Luminii, şi i-am cerut să vină cu mine când intru în operaţie. Spre dimineaţă, asistentele au venit să mă pregătească pentru intervenţia chirurgicală. Când am fost gata, la ora stabilită, au venit să mă ia şi m-au condus spre sala de operaţie. În timp ce mergeam pe hol, mi-am folosit cunoştinţele dobândite şi am invocat-o pe Maica Domnului, cu putere, cu credinţă şi din adâncul sufletului meu, fără nici cea mai mică îndoială că va veni. Aşa a fost. Nu a venit de prima dată, dar a doua oară când am invocat-o a venit şi am simţit‑o clar că mă ţine de mână. I-am simţit mâna! Am zâmbit în sinea mea, am fost fericită şi am intrat în blocul operator. După anestezie, nu ştiu nimic, dar după ce m-am trezit, lângă mine erau fiica mea, directorul economic al spitalului, doctorul chirurg şi prietenul meu, jurnalistul. Am deschis ochii şi primul instinct a fost să-mi ridic pătura şi să mă uit dacă am anus contra naturii. Nu aveam, iar doctorul mi-a spus: „Aţi avut dreptate! A fost a cincea variantă. Deşi am căutat polipul malign în colon, acesta nu a existat. Dumnezeu să vă apere şi să vă ajute în continuare!”.

 

 

 

Cancerul, o călătorie prin urechile acului (VI), octombrie 2012

 

cancer 621 decembrie 2000. Ziua în care am fost diagnosticată cu cancer cu metastază în fază terminală. Mi-amintesc, de fiecare dată, că era o zi ca oricare, adică obişnuită. Aşteptam rezultatul biopsiei şi, în adâncul sufletului meu, nici nu bănuiam că verdictul mă va lovi în moalele capului şi îmi va crea spaime inimaginabile…

 

Ziua cea mai grea

 

Culmea este că, în acea zi, de dimineaţă, familia mea cumpărase un porc pentru Crăciun, îl adusese acasă şi a fost sacrificat conform tradiţiei. A fost pârlit cu paie şi a fost spălat, curăţat şi pregătit şoricul. Dacă, în fiecare an, jumuleam şoricul de pe porc şi îl mâncam şi, dacă mai pui că tăiam şi din vârful urechii porcului şi mâncam cu plăcere, de data aceasta m-am uitat la porc şi m-a străfulgerat un gând: din acest moment nu mai mănânc niciodată carne de porc şi nici un fel de altă carne! Şi acum, când îmi aduc aminte, îmi pare rău că nu am gustat din ultima pomană a porcului, care ar fi rămas pentru mine o amintire, pentru că aş fi mâncat‑o cu altă plăcere şi aş fi savurat, în gândul meu, fiecare moment. De atunci nu am mai mâncat niciodată  carne până în prezent şi sunt convinsă că aşa va rămâne până atât cât îmi va mai îngădui Dumnezeu să trăiesc.

 

Am plecat după răspunsul biopsiei şi doctorul mi-a confirmat diagnosticul fatal. Revin, de fiecare dată, şi le spun celor aflaţi într-o situaţie similară că, în nici un caz, să nu le intre în cap faptul că această boală, cancerul, este incurabilă. Adică, să creadă că toţi bolnavii de cancer mor din cauza acestei caracatiţe. Nu este adevărat şi nu vă lăsaţi mintea să gândească faptul că boala vă ucide, ci să vă gândiţi că v-a dat Dumnezeu să trăiţi o experienţă, că vă încearcă în credinţă şi că vă lasă să vă demonstraţi cât sunteţi de puternici. Da, puternici! Puterea stă în fiecare dintre noi, doar că nu ştim acest lucru. Trebuie să suferim şi doar când nu avem de ales ne legăm de braţul lui Dumnezeu şi strigăm, cu o altfel de intensitate, să ne ajute. Dumnezeu ne aude şi ne arată calea. Nu am înţeles de la bun început care este calea şi nici nu am ştiut care este rostul vieţii. De aceea, a trebuit să treacă mai mult timp, să trăiesc mai multe suferinţe, să trec prin tratamente cu citostatice, să sufăr mai multe intervenţii chirurgicale, să fac recidive, să umblu pe la doctori, să bat ţara în lung şi-n lat şi, în final, să ajung în faţa icoanelor făcătoare de minuni, în biserici, în mânăstiri, şi să pornesc pe drumul pelerinajelor. Este o experienţă unică, ce depăşeşte orice imaginaţie, să ai trăiri de deznădejde, să treci în depresie şi să ajungi la gânduri sinucigaşe. Da, sinucigaşe. Totul e atât de cumplit, încât îţi doreşti din tot sufletul să te sinucizi. Am depăşit şi acest ultim gând, datorită credinţei, îngerului păzitor (în care trebuie să credeţi şi la care să vă rugaţi) şi Maicii Domnului, care este grabnic ajutătoare, vindecătoarea tuturor trupurilor şi sufletelor, şi la care, dacă ne rugăm, ne scoate din întuneric şi ne duce în lumină. În mărturiile deja publicate, am vorbit despre ajutorul Maicii Domnului şi de faptul că a răspuns rugăciunilor mele şi m-a scos din iadul cancerului. Nu este o poveste, este purul adevăr şi, ca dovadă, trăiesc şi astăzi, după 12 ani de chinuri şi căutări.

 

Pelerinajele

 

Eram deja operată de trei ori şi, de fiecare dată, rezultatele biopsiilor au confirmat prezenţa celulelor canceroase şi faptul că boala mi-a afectat şi celelalte organe. Mă aflam deja într-un program de rugăciune, cu un grup organizat, şi după ce, timp de doi ani, am mers în fiecare zi la Asociaţia Bolnavilor de Cancer din Braşov şi am făcut, zilnic, şedinţe de gândire pozitivă. Eram deja pe drumul credinţei şi am văzut că doar Dumnezeu mă poate ajuta, deoarece nici un medic nu mi-a dat nici o şansă. Am simţit că trebuie să fac mai mult decât să mă rog şi că simt nevoia să intru în contact cu lumea bisericească, lumea credinţei. Culmea este că, uite, după 12 ani, am ajuns să scriu într-o revistă care se cheamă Lumea Credinţei, şi asta după ce am cerut binecuvântare de la părintele duhovnic şi am mers până la părintele Justin Pârvu, care mi-a spus că e bine să las mărturie experienţa trăită de mine cu Dumnezeu, pentru că ar fi ajutătoare şi pentru alţi semeni aflaţi în suferinţă.

 

Deci, am luat calea pelerinajelor şi primul pelerinaj pe care l-am făcut a fost în Rusia creştină. Am plecat din Braşov cu un autocar în care se aflau 55 de persoane. Un grup destul de mare de pelerini, care era pestriţ: mireni, călugăriţe, călugări şi preoţi. Printre preoţi se afla şi un părinte care vieţuia la Muntele Athos şi care venise din Grecia, după ce a stat trei zile şi trei nopţi într-un mormânt. A făcut ascultare şi ştie Dumnezeu de ce, pentru că eu nu l-am întrebat. Totuşi, vestea că venea de la Muntele Athos şi că a stat într-un mormânt mi-a trezit curiozitatea, drept ca­re am început să-l cercetez. Am făcut tot ce este posibil să stau cât mai mult în preajma lui, fără să deranjez şi cenzurându-mă. Am reuşit să îl determin să comunice cu mine şi am aflat de la el foarte multe lucruri, de mare trebuinţă, nu doar pentru mine, ci pentru orice om obişnuit. Aşa am aflat ce înseamnă să faci „ascultare” şi cum te poate ajuta acest lucru în fiecare zi. Am înţeles că, făcând ascultare, omul reuşeşte să îşi înfrângă propriile porniri, starea nervoasă sau de agitaţie, şi că, în final, orgoliul este învins în aşa fel încât omul nu mai intră într-o dispută care nu foloseşte nimănui. Am încercat să aplic şi în viaţa mea această pildă şi am constatat că este extrem de greu, pentru că avem o moştenire în sânge de proastă factură. Am constatat că este adevărată zicala că „obişnuinţa este a doua natură”. A fost foarte greu să renunţ să mă bat pentru adevăr (şi acum o mai fac ­câteodată), să îmi susţin cu tărie ideile, crezând cu tărie că sunt bune, şi să renunţ la orgoliu. Toate acestea, cu paşi mici, m-au condus spre smerenie. Nu ştiam ce este smerenia, dar am înţeles cu timpul şi că totul ţine de porunca „Iubeşte-ţi aproapele!”. Lumea nu înţelege aceste lucruri. Dacă oamenii văd că aplici astfel de lucruri, cred că eşti nebun. Unii chiar te ceartă şi îţi recomandă să îţi vezi de treaba ta… Nu e chiar aşa, pentru că dacă tu ştii ce înseamnă toate aceste lucruri şi nu le aplici, atunci este păcatul tău. Dacă-l judeci pe celălalt pentru că nu te înţelege, sau pentru ce face el, atunci iarăşi e păcatul tău. Aşa că… vezi-ţi de treabă, roagă-te la Dumnezeu să te ajute să fii din ce în ce mai puternic, să fii sănătos şi să îţi imaginezi că deja eşti sănătos! Imagineză-ţi că fiecare celulă, fiecare organ şi întreg trupul îţi funcţionează ritmic şi sănătos, chiar dacă ai dureri şi eşti ­deznădăjduit! O să vezi rezultatele! Poate nu imediat, pentru că trebuie să dovedeşti că stărui în ­credinţă…

Rusia creştină

 

Am plecat din Braşov şi primul popas, în pelerinajul către Rusia creştină, l-am făcut la Cuvioasa Parascheva, la Iaşi. Aici, vădit emoţionată, m-am apropiat de Cuvioasa, care stătea aşezată, cu mare cinste, într-o raclă. Auzisem de „Sfânta” şi de faptul că toţi cei care se roagă la ea sunt auziţi şi au parte de minunile ei. M-am apropiat cu sfială şi m-am străduit, cu întreaga mea fiinţă, să pătrund în universul Sfinţilor şi să mă apropii cu mintea şi cu sufletul de Sfântă. Văzusem la televizor că sunt oameni din întreaga ţară care vin aici, indiferent dacă e soare sau ploaie, vânt şi furtună, şi se nevoiesc pentru a parcurge un drum lung şi anevoios, doar pentru a se închina. Mulţi dintre ei stau trei zile şi trei nopţi şi dorm în aer liber, pentru a ajunge să sărute sfintele moaşte. Oamenii stau cuminţi la rând şi, dacă îi priveşti, când ajung în dreptul raclei spun rugăciuni, au o atitudine îngrijită, pioasă, şi ating lucrurile membrilor familiei de sicriul în care este aşezată Cuvioasa. Şi pleacă acasă fericiţi, mângâiaţi în suflet că au reuşit să obţină din lumea Sfinţilor ocrotire.

 

Am plecat apoi spre graniţa cu Ucraina. Vameşii au fost extrem de severi, pentru că în această zonă funcţionează reguli care sunt reminiscenţe ale vechiului imperiu rus. Deşi toţi aveam vize, vameşii au urcat în autocar şi au cercetat fiecare fizionomie a membrilor grupului, dar în momentul în care au văzut că mai bine de jumătate din pelerini sunt feţe bisericeşti, ne-au lăsat să trecem graniţa, fără a mai insista asupra obiectelor de cult deţinute de preoţii pelerini. Drumul a fost lung şi anevoios, aşa cum se spune că este, de altfel, şi drumul credinţei. Nu insist asupra peripeţiilor, dar pot să spun că rugăciunile care erau spuse de preoţi pe tot parcursul pelerinajului au fost de mare ajutor şi deschizătoare de drumuri. Menţionez că, în tot acest pelerinaj, am parcurs cu autocarul 8.800 km şi am traversat Rusia până la Cercul Polar. Am vizitat peste 100 de biserici, mânăstiri şi lavre. Am stat în faţa multor icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Am învăţat, ca să înţeleg rostul icoanelor, despre iconari, iconografi şi iconografie.  Am fost impresionată de faptul că iconarii, înainte de a se apuca să picteze o icoană, ţineau 40 de zile post negru, sfinţeau apa în care înmuiau pensula şi culorile. Doar după aceea se apucau de lucru. De asemenea, pictorii iconari se spovedeau şi se împărtăşeau. Mi s-a părut extrem de interesant felul în care ei se pregăteau înainte de a începe să picteze o icoană. Aşadar, este normal ca aceste icoane să fie făcătoare de minuni, nu numai datorită faptului că reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau Sfinţi, ci şi pentru faptul că aceşti maeştri ai icoanelor erau curaţi cu trupul şi cu sufletul. Am fost foarte impresionată când m-am aflat în faţa unei icoane a Maicii Domnului, care are o istorie interesantă şi care a ars în foc şi, cu toate acestea, nu a fost deteriorată. Am simţit un tremur în corp şi mi-a venit, instantaneu, să mă arunc la pământ, să plâng şi să mă închin din toată fiinţa mea. Am simţit prezenţa Maicii Domnului şi, totodată, faptul că mă va ajuta. De atunci, în tot acest pelerinaj, care a durat 16 zile, am fost sigură că este cu mine. Am ajuns la Izvorul Tămăduirii al Maicii Domnului, unde se spune că, în fiecare zi, se mai plimbă încă. M-am gândit că şi eu calc cu propriile picioare pe locurile unde a călcat Maica Domnului şi am gândit că dacă eu calc pe locul în care Maica Domnului şi-a aşternut talpa, atunci şi eu voi avea putere să merg mai departe. Am fost foarte emoţionată şi am crezut în aceste lucruri, trăind o mare bucurie sufletească. Am înţeles că ne ocupăm doar de trup şi că pentru suflet nu facem nimic. Mi-am dat seama că trebuie să fac în egală măsură şi pentru suflet, şi pentru trup, pentru că sufletul stă într-un trup, adică este viaţă. Deci, omul nu are cum să trăiască dacă sufletul lui nu este sănătos şi nu trăieşte într-un trup sănătos. Dacă moare sufletul, atunci sigur moare şi trupul. Oameni buni, sufletul dacă este bolnav, atunci şi trupul este bolnav. Să ne vindecăm mai întâi sufletul şi atunci fiecare organ şi sângele nostru vor fi sănătoase, iar trupul va funcţiona ritmic şi sănătos. Acesta este mesajul meu pe care vi-l transmit şi care a fost conştientizat de mine doar în faţa acestor icoane făcătoare de minuni, aşezate cu cinste în Casa Domnului, şi după ce am făcut baie în Izvorul Tămăduirii al Maicii Domnului. De altfel, şi aici am avut o experienţă extraordinară. Pentru a ajunge şi a face baie în acest Izvor, trebuia să aştepţi la coadă. Era lume venită de pretutindeni. Înăuntru se intra doar în grupuri mici, de câte şapte persoane. Apa era extrem de rece, de simţeai că paralizezi. Afară era frig, astfel încât nu prea îţi venea să te bagi în apa Izvorului Tămăduirii. Pentru că doream din tot sufletul să mă vindec şi ştiam deja că dacă eu cred cu adevărat, atunci nimic nu este imposibil, am intrat hotărâtă în apă şi m-am scufundat până peste creştetul capului. Am ieşit la suprafaţă şi, de fiecare dată, mi-am zis: „Apa mă spală de oboseală, de dureri, de necaz, de agitaţie, de boală şi de tot ce este rău, şi mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu şi Maicii Domnului”. M-am simţit, după ce am repetat de trei ori acest lucru, mult mai uşoară şi am conştientizat o stare de bine.

 

O altă experienţă, tot la acest izvor minunat, a fost atunci când am dorit să ies din apă. Pentru că ieşirea era prevăzută cu scări, am fost atentă pe unde merg, ca să nu mă lovesc. Apa era foarte limpede şi, la un moment dat, pe fundul izvorului am văzut un lanţ de aur cu cruce. Strălucea de îţi lua ochii. Primul impuls a fost să bag mâna în apă şi să ridic acest lanţ şi să întreb cine l-a pierdut. Totuşi, nu am luat lanţul în mână şi am început să întreb în stânga şi în dreapta al cui este lanţul de aur. Le-am strigat pe măicuţele care se aflau în incintă şi am arătat spre obiectul pierdut. Nimeni nu a spus că i-ar aparţine. M-am mirat că nimeni nu a văzut crucea cu lanţul în apă, deşi era vizibil cu ochiul liber. Fiecare s-a mirat de această întâmplare şi nimeni nu l-a revendicat. Am spus preotului despre întâmplarea mea şi acesta a zis că am făcut foarte bine că nu am pus mâna pe obiect, chiar dacă era un lanţ de aur cu cruce, pentru că era o ispită; şi mi-a explicat că nu întotdeauna ceea ce găsim sau ne apare în cale este de la Cel Bun. N-am ştiut acest lucru şi de atunci nu mai ridic la întâmplare orice îmi iese în cale şi este ispititor…

 

Oameni închişi cu lanţuri şi lacăte

 

O altă experienţă interesantă pe care am trăit-o a fost în momentul în care am intrat într-o catedrală din Rusia şi am dat nas în nas cu călugăriţe din România, care se nevoiesc în lăcaşurile sfinte din Rusia. Am stat de vorbă cu ele şi mi-au povestit că s-au retras în aceste mânăstiri, biserici şi lavre din Rusia ca să-L slujească pe Dumnezeu. Povestea e lungă, dar ce merită să mai povestesc este faptul că Biserica Ortodoxă Rusă acordă o atenţie sporită lăcaşurilor de cult, angajează şi foloseşte voluntari pentru supravegherea lor şi este exigentă în alegerea personalului. În momentul în care am ajuns într-un astfel de lăcaş, personalul a fost cu ochii pe noi, pelerinii. Dacă, din cauza oboselii, ne-am aşezat într-o strană şi am stat cu braţele încrucişate, sau am mai pus picior peste picior, imediat au venit la noi şi ne-au atras atenţia să nu stăm cum se cuvine. Dacă am aţipit preţ de o secundă, în momentul următor ne-au zgâlţâit de umăr şi ne-au făcut observaţie. Nu mai vorbim de faptul că, dacă nu eram îmbrăcate cu fustă şi nu aveam batic pe cap, ne dădeau afară din biserică. Cel mai tare m-a impresionat faptul că atunci când am fost la o mânăstire şi am stat la liturghie în ­curte, pentru că era aglomerat şi nu mai aveam loc în biserică, în momentul în care ne-am făcut semnul crucii şi nu l-am făcut corect, o măicuţă a venit cu un măturoi şi ne-a lovit cu el peste spinare! Pur şi simplu ne-am speriat şi nu am înţeles gestul ei. Unii chiar s-au supărat, pentru că măicuţa ne-a altoit bine cu măturoiul, nu s-a prefăcut. Văzându-ne miraţi, ne-a explicat cum trebuie să facem corect semnul crucii şi faptul că trebuie să ducem mâna la frunte, între ochi, deasupra buricului şi apoi la stânga şi la dreapta, în dreptul umerilor. Vă daţi seama că de atunci am ţinut minte şi fac semnul crucii cât mai corect.

 

Să revenim asupra faptului că am întâlnit oameni care au ales să trăiască în subsolurile unei catedrale din Rusia. Am dat de ei fără să vreau şi am aflat de ei fără să am habar că există. Cum s-a întâmplat, de fapt? În timp ce mergeam să sărut icoanele de pe pereţii bisericii şi sfintele moaşte din raclele aflate în incintă, am observat că într-un loc mai dosnic se află o uşă în pardoseală. Uşa era ferecată cu lanţuri grele, enorme, prinse cu lacăte uriaşe. Am întrebat preotul ce se află sub acea uşă, în subteranul lăcaşului de cult, şi de ce uşa este legată cu lanţuri. Preotul mi-a explicat că dedesubt trăiesc oameni care au ales să plece din lume şi să se nevoiască aici până la sfârşitul zilelor lor. Am întrebat de ce au ales acest gest extrem şi preotul mi-a explicat că au preferat să plece din lume, să nu se mai tulbure, să-L slujească pe Dumnezeu, să se mântuiască. Am căscat ochii mari şi nu mi-a venit să cred ce auzeam, dar, în acelaşi timp, mi-am pus un mare semn de întrebare asupra omenirii, asupra vieţii pe care o ducem şi încotro ne îndreptăm. M-am bucurat, totuşi, că mai există şi astfel de oameni care se sacrifică şi se roagă pentru iertarea păcatelor noastre.

 

Aşadar, m-am întors din Rusia – după 16 zile de pelerinaj, după ce am parcurs 8.800 km, după ce am dormit în autocar pe jos, printre scaune, după ce am dormit în sacul de dormit pe jos, în biserici şi mânăstiri şi după ce am trăit experienţe unice în faţa icoanelor şi a oamenilor – un alt fel de om, întărit în credinţă, cu speranţă şi cu… temă pentru acasă. Mi-a fost de mare ajutor, pentru că a fost început al drumului care a urmat…

 

 Cancerul, o călătorie prin urechile acului (VII), noiembrie 2012

 

21 decembrie 2000. Am pornit spre spital pentru a-mi ridica rezultatul biopsiei. Am fost diagnosticată cu cancer cu metastază în fază terminală. Acest diagnostic a devenit o aventură inimaginabilă. Aşa am învăţat ce înseamnă să trăieşti şi că nu doar a trăi este important, ci cum trăieşti. Am ales să trăiesc în rugăciune, în credinţă şi în speranţă, cu gândire pozitivă, dar numai după ce am fost obligată să aleg între viaţă şi moarte. Am învăţat că nu există început şi sfârşit, nu există cancer şi alte boli incurabile, totul e doar în mintea noastră şi totul se întâmplă aşa cum gândim. Dacă doctorul ne spune că suferim de o boală gravă, imediat întreaga fiinţă intră într-o stare de deznădejde, de panică, şi organismul reacţionează în consecinţă. Mai mult, ne supărăm, iar supărarea devine o boală pe care nu ştim cum să o gestionăm şi nici măcar nu ne trece prin cap să o alungăm şi să credem că suntem sănătoşi tun. Eu, după ce am făcut şedinţe de gândire pozitivă şi m-am pus pe picioare, am apucat calea pelerinajelor. Primul pelerinaj (relatat în numărul trecut) l-am făcut în Rusia: m-am bucurat în faţa icoanelor făcătoare de minuni, m-am rugat, am făcut baie în Izvorul Tămăduirii al Maicii Domnului şi am stat 16 zile în rugăciune. Întoarsă acasă, am continuat să mă rog. Mi-am reluat activitatea şi m-am bucurat de viaţă, alături de familie şi de colegii mei.

 

În Ţara Sfântă

 

Trebuie să povestesc că din decembrie 2000 şi până în 2002 am avut trei intervenţii chirurgicale, ca urmare a unor recidive, după ce am fost diagnosticată cu metastază peritoneală şi metastază în ligamentul larg. Am scăpat de fiecare dată cu viaţă, pentru că am intrat cu credinţă în operaţii, ţinându-mă de braţul lui Iisus cu o mână şi cu cealaltă de braţul Maicii Domnului. Mi-am revenit, am început să mă îngrijesc, să fiu atentă cu ce mă îmbrac şi să ies printre oameni. Am simţit că nu este suficient şi atunci am continuat programul de rugăciune cu un grup de prieteni, care ne rugam la aceeaşi oră, cu profunzime, din adâncul sufletului. Mergeam, din trei în trei luni, la controale, repetam examenul tomograf şi, la un moment dat, mi s-a depistat, din nou, o tumoră în abdomen. Medicii care mă ţineau sub observaţie şi îmi cunoşteau parcursul bolii s-au îngrijorat şi mi-au recomandat să mă operez imediat. Ar fi fost pentru a patra oară, în trei ani. Pe moment, am făcut un şoc şi numai când vedeam spitalul făceam crize de plâns.

Cum ştiam deja că plânsul nu e bun şi că trebuie să fac ceva ca să mă salvez, am hotărât că trebuie să merg neapărat la Mormântul Mântuitorului. Am contactat-o pe prietena mea, Maria Chirculescu, care organiza pelerinaje la Locurile Sfinte şi cu care am făcut pelerinajul şi în Rusia. Spre surprinderea mea, Maria mi-a trimis un mail cu un program extrem de laborios, în care era inclus nu numai Mormântul Mântuitorului, ci toate locurile prin care Domnul a umblat. Avea deja un grup cu care trebuia să plece a doua zi şi mi-a spus că face tot ce este posibil ca să mă ataşeze şi pe mine grupului. La vremea respectivă, trebuiau luate vize pentru Israel şi le obţinuse deja pentru membrii grupului. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar m-am trezit cu un telefon şi mi-a spus că mi-a luat bilet de avion şi că se rezolvă şi cu viza. Practic, devenisem un apendice al grupului, un ataşat „religios”, care beneficia de bunătatea lui Dumnezeu. Mi-am făcut bagajul urgent şi dimineaţa, cu noaptea-n cap, eram în drum spre aeroport. Toate au mers ca unse şi uite-aşa am aterizat la Tel-Aviv, unde ne-a aşteptat Părintele Roman, care vieţuieşte şi nevoieşte de mai mulţi ani în Ţara Sfântă. Ne-a preluat un autocar, cu un şofer arab, care ne-a dus până la Aşezământul Românesc de la Ierihon. Aici, Aşezământul era în construcţie, noi fiind printre primii pelerini cazaţi acolo. Erau cablurile trase, dar nu erau montate şi a trebuit să sărim peste ele. Ne-au întâmpinat măicuţele şi ne-au condus în camere, dar nu înainte ca fiecare să primim programul. Ierihonul este un oraş care se află pe teritoriul Palestinei. În fiecare zi, trebuia să trecem graniţa între Palestina şi Israel, care, şi de-o parte şi de alta, era păzită cu străşnicie de soldaţi cu arma în mână. Deşi, de acasă, multă lume ne-a speriat cu conflictele existente în zonă, nu mi-a fost frică nici un moment. Mi-am zis că nu am eu norocul ăla să mor într-un conflict şi să nu mor din cauza cancerului… Ca să glumesc, sincer, mi-ar fi convenit mai mult, pentru că ar fi fost mult mai uşor. Totul s-ar fi terminat într-o clipă, dar cum Dumnezeu avea de făcut o lucrare cu mine, a trebuit să rămân în viaţă şi să mai fac paşi pe calea credinţei, dându-mi şansa de a nu muri ca un prost, ci ca un om îmbunătăţit.

 

La Mormântul Mântuitorului

 

Eram nerăbdătoare să ajung la Mormântul Mântuitorului. Simţeam că dacă ajung acolo, mă voi naşte a doua oară. Aveam în suflet o emoţie nemărginită. Plecarea noastră din ţară era la începutul lunii ianuarie şi beneficiam de vizitarea locului unde Maica Domnului l-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că în Israel şi Palestina sărbătorile se ţin după rit vechi. Aşadar, petreceam Crăciunul la Locurile Sfinte şi dintr-o dată mi-am dat seama că toate sunt la fel de importante, nu numai Mormântul Mântuitorului, şi că totul se leagă. Am ajuns noaptea la slujba care se ţinea la Mormântul Mântuitorului şi am fost extrem de impresionată câte biserici sunt în jurul Mormântului. Am văzut călugări de toate neamurile şi de toate religiile. Fiecare avea un respect şi o atitudine deosebite în faţa altarelor. Tremurând toată, am ajuns la Piatra Ungerii, unde am aflat că Domnul nostru Iisus Hristos a fost întins şi miruit de Mironosiţe înainte de a fi pus în mormânt. Am simţit o emoţie puternică şi mirul care izvora din Piatra Ungerii mi-a inundat nările şi sufletul. M-am aplecat şi am sărutat locul. Am simţit că nu este suficient şi că trebuie să cuprind piatra cu trupul meu. Mi-au ţâşnit lacrimi din ochi şi am crezut că nu sunt demnă să stau eu pe locul pe care a fost întins Mântuitorul lumii. Mi-am pus palmele pe piatră şi mi-am imaginat că îmi unesc palmele cu El. Nu îmi venea să plec din acel loc şi mi-a rămas totul viu în minte şi în suflet până în acest moment. Şi acum simt o puternică emoţie numai când mă gândesc. Această trăire am să o port cu mine toată viaţa şi am să o duc cu mine în mormânt.

Dragii mei, vreau să vă spun că această Piatră a Ungerii mi-a fost de mare ajutor, pentru că au urmat şi alte intervenţii chirurgicale, printre străini, la o clinică din Germania, când am suferit cumplit şi timp de 26 de zile m-au ţinut aparatele în viaţă. Acesta e un alt episod, despre care am să povestesc mai târziu, dar ceea ce trebuie să spun acum e faptul că mi-am imaginat că patul spitalului în care stăteam ţintuită nu era patul din spital, ci era Piatra Ungerii, şi că eu stăteam pe Piatra Ungerii, nu pe saltea! Simţeam şi în spital mirosul de mir şi am mai învins încă o dată boala…

După ce am plecat cu greu de la Piatra Ungerii, m-am îndreptat spre Mormântul Mântuitorului. Era o coadă imensă, formată din grupuri de români, de ruşi, de greci, de etiopieni, de toate religiile. Ca să nu mai lungesc vorba, Dumnezeu ne-a ajutat ca în acea noapte, până să se închidă biserica, să ajungem şi să intrăm în Mormânt. La intrare, erau candele şi lumânări uriaşe, aşezate în sfeşnice pe măsură. Într-un sfeşnic, arde permanent lumina de la Paşti. Aici e locul prin care vine lumina în noaptea de Înviere. Am intrat în mormânt în grupuri mici, de câte trei-cinci persoane, având voie să rămânem doar un minut, să atingem mormântul, să ne închinăm, să ne rugăm şi să atingem de el lucrurile membrilor familiei (pe care le luasem special în acest scop). Aflasem de la o măicuţă de la Ierihon că înăuntru, pe un perete, e o icoană a Maicii Domnului, pe care dacă o mişcăm, avem posibilitatea să strecurăm mâna şi să atingem piatra protejată. Am făcut toate acestea şi am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să ajung acolo. Am stat şi am gândit că sigur mă voi vindeca. Am crezut cu toată fiinţa mea şi mi-am spus că a crede înseamnă a face, adică înseamnă un verb, nu un substantiv legat de credinţă. Am încercat să îmi aduc mintea în suflet şi să simt cum cred. Este un lucru greu de realizat şi mi-am dat seama că trebuie să aduc la unison ceea ce gândesc, ceea ce simt şi ceea ce vorbesc – toate să devină una. Deci, totul este în noi, aici e greul şi poţi realiza acest lucru exersând. Am realizat că gândim una, simţim alta şi vorbim cu totul altceva. Aceasta a fost calea pe care am urmat-o după ce am ieşit din Mormântul Mântuitorului: să gândesc, să simt şi să vorbesc în credinţă. Când am realizat acest lucru faptic, am simţit o mare fericire, pe care şi acum o simt în timp ce scriu aceste rânduri. Merită să vi le spun pe toate!

 

Drumul Crucii

 

Prin bunăvoinţa Părintelui Roman, am vizitat de mai multe ori Mormântul Mântuitorului. Acest pelerinaj a durat 16 zile. Ca atare, am beneficiat de locurile sfinte şi ziua şi noaptea. Ca să ajungi la Mormântul Mântuitorului faci Drumul Crucii. În prima noapte, am luat-o pe nişte scurtături şi nu am văzut totul, dar, când am mers în timpul zilei am fost şocată, deoarece, în prezent, tot acest drum e înţesat de boutique-uri. Părintele ne-a condus şi ne-am oprit la fiecare popas pe care l-a făcut Iisus Hristos cu crucea în spinare. Vreau să menţionez câteva cuvinte spuse de Părintele Roman: „Chiar dacă nu suntem în Săptămâna Mare, ci la Naşterea Domnului, trebuie să mergem pe Drumul Crucii, pe care, de alt­fel, trebuie să mergem toată viaţa, pe Golgota, până la Înviere”. Mult adevăr a grăit părintele şi fiecare trebuie să ne ducem crucea şi să o acceptăm. În momentul în care facem acest lucru, totul devine mai uşor. De fapt, totul este mai uşor atunci când faci cu plăcere. Cu plăcere mergeam şi eu pe Drumul Crucii, drumul pe care a mers Mântuitorul, de data aceasta ducându-mi şi eu crucea în spinare. Am pus mâna pe urma lăsată în zid de mâna Mântuitorului. Am stat şi m-am rugat în locul în care Iisus Christos cade pentru prima dată sub cruce, pe locul în care Maica Domnului i-a ieşit în cale, pe locul în care Mântuitorul a fost întâmpinat de Maica Veronica, care era încredinţată că, dacă se atinge de haina Lui, se vindecă. Am înţeles că Maica Veronica i-a şters faţa cu o maramă şi chipul Mântuitorului s-a imprimat pe ea. Se ştie că această maramă şi giulgiul sunt în Italia. Aşa am trecut, din nou, staţiile Domnului nostru Iisus Hristos şi am ajuns din nou în Sfântul Mormânt, care se află pe un deal de 300-400 m. Tot aici se află şi Golgota. Pe vremuri biserica era foarte, foarte mare, cu 12 intrări, şase mari şi şase mai mici. Părintele ne-a explicat că în anul 1543, când a venit lumina, de Înviere, a crăpat stâlpul, deoarece uşile erau închise. Un arab musulman, văzând lumina, şi-a dat seama că Iisus Hristos reprezintă credinţa cea adevărată şi a spus acest gând cu voce tare. Pentru credinţa lui a fost luat şi ars. Aici se întâmplă multe minuni tot timpul, de pe vremea Mântuitorului şi până în zilele noastre. Iisus Hristos este prezent, este viu şi noi trebuie să vedem şi să simţim asta.

Părerea mea este că fiecare pământean cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani ar trebui să ajungă măcar o dată aici, aşa cum musulmanii trebuie să meargă o singură dată la Mecca. Dacă mergi, îţi schimbă viaţa şi viziunea asupra lumii.

La Bethleem

Am mers la Bethleem pentru a vizita locul unde Maica Domnului l-a născut pe Iisus Hristos. Şi aici aglomeraţia era mare şi am intrat în biserică, am admirat coloanele imense, altarul şi mozaicul de pe jos, care se mai păstrează încă. Este protejat, pentru că pe vremuri intrau călare şi călcau acest loc în picioare. Cu toate acestea nimic nu a putut ştirbi din importanţa celui mai mare eveniment, Naşterea Domnului Iisus Hristos. Am luat lumânări şi le-am aprins în sfeşnic. Aici, se găseau mănunchiuri cu 33 de lumânări, vârsta Mântuitorului, pe care le-am aprins, după care le-am stins pentru a le aduce acasă şi a le aprinde în momentele dificile. Înainte de a intra în Sfântul Altar, se află o icoană a Maicii Domnului Făcătoare de Minuni şi, în miniatură, un pătuţ, care reprezenta pătuţul Pruncului Iisus. La Bethleem, te smereşti de trei ori, pentru că uşile sunt mici, cu scopul de a te apleca înainte de a ajunge la altar. Toţi se smeresc, indiferent de confesiune. În faţa locului unde s-a născut Iisus stăm în genunchi. Ne vine să strigăm şi simţim o bucurie imensă. De 475 de ani, locul aparţine grecilor.

Părintele Roman ne-a povestit că am avut şansa să fim în acest loc exact de ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi ne-a spus că în fiecare an, în această noapte, poate fi văzută pe cer steaua de la Răsărit, care a fost văzută de cei trei magi şi au venit să I se închine. Această informaţie m-a pus pe jar şi m-am ţinut de părinte să îmi arate steaua. Părintele mi-a spus că este pe cer şi mi-a arătat-o cu degetul, dar eu nu am văzut-o. Ne-am urcat în autocar şi am plecat de la Bethleem la Ierihon. Pe tot drumul, l-am rugat pe părinte să îmi arate steaua şi el s-a mirat cum de nu o văd. A oprit autocarul, am coborât şi mi-a arătat din nou cu degetul spre cer, explicându-mi că este mare cât un bec. Atunci am rămas uimită, pentru că eu am văzut acea lumină mare, dar am crezut că este vreun observator al armatei pus să securizeze zona. Asta era steaua şi nu mi-a venit să cred că este atât de mare. O văd şi acum cu ochii minţii şi este într-adevăr un miracol, această mărturie lăsată de Dumnezeu care apare doar în noaptea în care s-a născut Mântuitorul. M-am simţit binecuvântată şi fericită că am văzut cu ochii mei Steaua de la Răsărit.

 

Grota Laptelui

Grota Laptelui este locul în care Maica Domnului L-a alăptat pe Prunc. Se spune că atunci când L-a alăptat, i-a căzut o picătură de lapte şi din această cauză pietrele şi zidurile au rămas albe. Am intrat în grotă şi am văzut părinţi cu copii în braţe, pe care îi duceau şi îi închinau la icoane în semn de mulţumire că au venit pe lume după ce s-au rugat la Maica Domnului şi au ţinut post pentru a fi binecuvântaţi cu prunci. Tot aici există un magazin în care se vând iconiţe cu Maica Domnului şi pliculeţe cu praf din grotă. Într-un colţ, este amenajat un loc în care sunt aşezate fotografii ale sutelor şi miilor de copii care au venit pe lume ca urmare a părinţilor ce au ajuns aici şi s-au rugat. Am cumpărat şi eu pliculeţe cu praful respectiv şi le-am adus în ţară cu scopul de a le da prietenilor şi cunoştinţelor care doresc să aibă copii şi nu pot să îi facă. Povestea este lungă, pentru că în aceste locuri am ajuns de cinci ori. Merită să vă spun doar două minuni care s-au întâmplat ca urmare a vizitei mele la Grota Laptelui.

 Într-un an, am luat-o şi pe fiica mea cu mine şi a cumpărat şi ea câteva pliculeţe pentru nişte colege care nu puteau avea copii. Una dintre ele era extrem de supărată deoarece soţul ei i-a spus că dacă nu face copii, el divorţează. Timp de şapte ani, s-a chinuit tânăra să aducă pe lume un copil şi a făcut sacrificii mari, dar degeaba. A recurs chiar şi la inseminări artificiale, a cheltuit o grămadă de bani, fără niciun rezultat. Soţul ei i-a spus că o părăseşte şi în cele din urmă a divorţat. După un timp, fiind avocat de profesie, tânăra, mergând pe la Poliţie, ca avocat din oficiu pentru un arestat, un poliţist a început să îi facă curte. Avocata a respins vehement avansurile poliţistului şi i-a povestit că nu-i arde de nicio curtuoazie, pentru că e mâhnită sufleteşte deoarece a divorţat. Lucrurile au continuat şi întâmplarea face că tânăra s-a mai întâlnit prin prisma profesiei cu poliţistul, acesta dându-i o întâlnire. În cele din urmă, avocata îi spune că ea are un handicap şi nu poate avea copii, motiv pentru care nu doreşte să se mai angajeze vreodată într-o relaţie. După câteva săptămâni, poliţistul o cere în căsătorie şi îi spune că el o place aşa cum este şi nu îi formulează astfel de pretenţii, o vrea pe ea şi gata. Una peste alta, cei doi s-au căsătorit şi au o relaţie bazată pe iubire. Fiica mea îi dă pliculeţul adus de la Grota Laptelui şi îi spune să citească instrucţiunile, adică să ţină post 40 de zile, să facă rugăciuni şi să consume praful din plic. Avocata a făcut toate acestea, din toată inima şi cu credinţă în Dumnezeu, în tot acest timp fiind susţinută de noul soţ, care a ţinut şi el post. După trei luni, femeia s-a dus la medic şi i-a spus că este însărcinată. Mai târziu, a născut un băieţel, căruia i-a pus numele David. Astăzi, băieţelul are în jur de doi anişori. Tânăra mămică i-a făcut o poză băieţelului şi i-a dat-o fiicei mele pentru a o trimite la Grota Laptelui, în semn de mulţumire lui Dumnezeu. În momentul în care am plecat din nou într-un pelerinaj în Ţara Sfântă, am luat poza copilului cu mine, fiind extrem de emoţionată că am posibilitatea să fac personal acest gest. Când am ajuns în Israel, din cauza problemelor politice existente în zonă, am avut doi ghizi: unul pentru Israel şi unul pentru Palestina. În momentul în care ajungeam la graniţa cu Palestina, ghidul israelian cobora şi se urca cel palestinian. Am povestit ghidului că doresc neapărat să ajung la Grota Laptelui şi, spre surprinderea mea, acesta mi-a spus că Grota nu este în program. Am început să mă foiesc şi să spun că este imposibil ca să nu ajung acolo şi să îmi duc misiunea până la capăt. Am insistat şi mi s-a spus că programul şi traseul este anunţat autorităţilor şi că nu poate fi schimbat. Culmea este că a fost anunţat un atentat cu bombă şi traseul pe care trebuia să îl facem a fost blocat. Atunci ghidul a fost nevoit să schimbe destinaţia şi… a ales Grota Laptelui. Tot autocarul a rămas cu gura căscată, pentru că ştiau dorinţa mea arzătoare şi discuţiile purtate. Când am ajuns la Grota Laptelui, conform programului, era închis. Eram tot grupul în faţa intrării şi am rămas încremeniţi. Ghidul a încercat să insiste, să dea câteva telefoane, să vină cineva să deschidă şi, cu toate acestea, nimic.

   Ne-am pus în mişcare să plecăm spre autocar şi, dintr-o dată, mă strigă cineva şi îmi spune că a ieşit un călugăr care a strigat după noi şi a spus că îl caută o femeie. Toţi am încremenit, deoarece era adevărat că eu îl căutam. Ne-am întors, i-am povestit călugărului de ce am venit (cred că nu mai era nevoie) şi ne-a deschis poarta. Aşa am intrat tot grupul în Grota Laptelui şi chiar ne-a lăsat să vizităm lăcaşul, chiar dacă era închis. Prin translator, călugărul m-a rugat să scriu pe spatele pozei povestea bebeluşului şi faptul că a fost născut ca urmare a vizitei efectuate în acel loc, credinţei şi rugăciunilor, însoţite de post. Ne-a povestit că pozele care sunt aşezate în locul special amenajat sunt schimbate mereu, pentru ca toţi copiii născuţi ca dar al Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să fie aşezaţi la loc de cinste.

Povestea nu se termină aici, adevărul e că avocatei i-a rămas un vârf de cuţit de praf de la Grota Laptelui şi i l-a dat unei rude care se chinuia de 12 ani să aducă pe lume un copil. I-a povestit cum a procedat ea şi cum a binecuvântat-o Dumnezeu cu pruncul. Ruda ei a încercat toate variantele pământeşti ca să rămână însărcinată, inclusiv inseminarea artificială, şi tot degeaba. Cert e că avocata i-a dat restul de praf rămas, femeia l-a luat, a ţinut post, s-a rugat, a rămas însărcinată şi a adus pe lume – ce credeţi? – doi gemeni! Am rămas cu gura căscată şi eu, şi fiică-mea, şi cred că şi dumneavoastră. Aşadar, credeţi în Dumnezeu şi să ştiţi că este adevărată vorba: „Cere şi ţi se va da!”

 

 Cancerul, o călătorie prin urechile acului (VIII), martie 2013

 

Dragi cititori ai revistei Lumea credinţei, am lipsit motivat, pentru că am fost plecată în Germania, la Klinikum Nürnberg, unde am suferit o intervenţie chirurgicală ca urmare a multelor recidive făcute după ce am fost diagnosticată cu cancer cu metastază în fază terminală. Drept să vă spun, am plecat hotărâtă că nu voi accepta încă o operaţie şi că voi face doar investigaţiile necesare, pentru a şti ce probleme am, cu ce mă confrunt şi cum să vizualizez locul, ca să pot apela apoi la Dumnezeu. Am fost foarte hotărâtă, mai ales că, înainte de a pleca în Germania, la spital, am stat de vorbă cu chirurgul meu din Braşov, care m-a consultat şi mi-a explicat că încă o intervenţie chirurgicală este foarte riscantă…

 

Socoteala de acasă…

Acest chirurg, pe care îl respect foarte mult şi în care am încredere deplină, respectiv dr. Nicolae Dragomir din Braşov, care îmi mai salvase viaţa în repetate rânduri, mi-a spus că din punct de vedere al protocolului pe care chirurgii sunt obligaţi să îl respecte în România ar trebui să mă deschidă, să verifice organele, să intervină şi să aşeze totul la loc, fapt ce ar include şi intestinele. Deoarece am avut deja şase intervenţii chirurgicale, în abdomen s-au format foarte multe aderenţe, fapt ce implică o intervenţie chirurgicală laborioasă, care ar putea să dea de furcă atât pacientului, cât şi chirurgului. Am întrebat dacă există riscuri şi dacă aş scăpa şi din această „experienţă”, iar doctorul mi-a răspuns că nu îmi poate garanta. Am mai întrebat dacă există posibilitatea să-mi facă o operaţie mai la suprafaţă, fără să intervină adânc în abdomen şi, aşa cum se spune la noi, “să tulbure apele”. Chirurgul meu, care este o persoană sobră şi impune respect de nu prea ai curaj să te uiţi prea adânc în ochii lui, dar care este extrem de sufletist şi sunt sigură că este omul potrivit la locul potrivit, mi-a zis sec: „EXCLUS”, deoarece  nu se joacă cu astfel de lucruri şi nu încalcă niciodată şi pentru nimeni protocolul medical. L-am întrebat atunci dacă ştie că această lege este la fel şi în Germania şi mi-a spus că nu poate să îmi facă lămuriri în acest sens. Cum eram deja programată pentru analize în Germania şi aveam deja cumpărat biletul de avion, am hotărât să fac totuşi investigaţiile în străinătate. S-a pus totuşi problema că lucrurile erau foarte avansate şi că s-ar putea să nu mai ajung în Germania, deşi aveam avion peste vreo 10 zile. Atunci m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute şi să rezist până ajung la Klinikum Nürnberg şi să văd ce mi se spune de către specialiştii germani.

 

Pe tocuri şi cu poşeta
la spital

Deoarece tocmai v-am explicat care au fost motivele pentru care am fost hotărâtă până în vârful unghiilor că nu am să accept încă o operaţie, am plecat în Germania doar cu un bagaj mic, în care aveam câteva lucruri de strictă necesitate şi nicidecum şi cele necesare pentru a mă interna în spital. Aşa se face că în momentul în care m-am dus să mă întâlnesc cu profesorul Stein, din mare respect pentru domnia sa, care mai mă operaseră încă de două ori în prestigioasa clinică germană, m-am îmbrăcat frumos, elegant, mi-am pus nişte cisme roşii cu tocuri şi m-am înarmat cu o poşetă pe măsură, în care aveam doar actele medicale. Profesorul când m-a văzut, a zâmbit şi a zis că arăt foarte bine, felicitându-mă. În mână avea dosarul meu medical care conţinea istoricul bolii, intervenţiile chirurgicale şi analizele recente. Discuţia abordată de profesor a fost diplomatică, deoarece m-a luat pas cu pas, mi-a dat veştile într-o ordine care nu m-a pus pe gânduri şi, la final, mi-a spus că este o urgenţă şi că trebuie să mă opereze în cel mai scurt timp. Ca urmare, mi-a spus că a doua zi dimineaţă mă internează, mă pregăteşte pentru operaţie, după care va face intervenţia chirurgicală. M-a trimis la biroul economic şi mi-a spus să fac demersurile necesare. S-a ridicat şi a plecat, iar eu am rămas cu gura căscată în faţa biroului, îndărătul căruia scaunul rămăsese gol. Eram însoţită de preşedinta românilor de la Nürnberg, care mi-a fost translator pe durata discuţiilor. Vestea m-a lovit în moalele capului şi cum aveam lecţia învăţată de acasă şi ideea fixă că nu mă operez, nu am vrut să plec sub nici o formă până ce nu se întoarce doctorul şi-mi dă mai multe explicaţii. Mariana Alexie, această mare doamnă care trăieşte în Germania de aproximativ 25 de ani şi care m-a însoţit şi îngrijit în toate experienţele şi intervenţiile chirurgicale făcute în această ţară, mi-a spus „Tu, Ileana, aici nu faci tu ce vrei şi nici nu chemi doctorul la ordin. Aici trebuie să respecţi nişte reguli şi trebuie să te gândeşti serios, să beneficiezi de faptul că te operează acest profesor care este în TOP 10 şi să realizezi că pe tine te-a ajutat Dumnezeu să ai această şansă, pentru că sunt multe personalităţi marcante care nu reuşesc să ajungă la el şi să beneficieze de performanţele lui chirurgicale”. Eu am început să plâng şi i-am spus ferm că nu plec. Am stat acolo ceva timp şi dintr-o dată uşa s-a deschis şi a intrat profesorul, care s-a aşezat şi mi-a explicat în ce constă intervenţia chirurgicală şi cum va proceda. Şi-a dat seama că sunt speriată, dar mi-a explicat că există o şansă pe care îmi recomandă să nu o ratez. Mi-a promis că va proceda în aşa fel încât să nu îmi umble şi la celelalte organe şi că nu-mi va deraja intestinele. Acest lucru m-a mai liniştit, deoarece spaima mea venea ca urmare a faptului că la ultima intervenţie chirurgicală, tot în Germania, am făcut complicaţii şi, timp de 26 de zile, m-au ţinut aparatele în viaţă. Atunci am scăpat cu greu, am suferit mult, m-am zbătut între viaţă şi moarte şi am avut experienţe inimaginabile cu Dumnezeu şi Maica Domnului, experienţe pe care am să le spun şi cititorilor, drept mărturie şi întărire în credinţa în Dumnezeu.

După ce am vorbit la biroul internări, a sunat telefonul şi era secretara profesorului Stein, care mi-a spus să nu vin dimineaţă pentru internare şi că trebuie rămân pe loc şi să mă internez acum. Aşa am ajuns în salon, singurul meu bagaj fiind cizmele roşii şi geanta pe umăr. Nu fost să fie cum am vrut, ci cum a vrut Dumnezeu.

 

Sfântul Maslu, Spovedania şi Împărtăşania

Dragii mei, mă cutremur şi acum când mă gândesc prin ce am trecut, ce am trăit, ce am suferit şi ce am învăţat din toate suferinţele pe care le-am petrecut în patul de spital! După ce am ajuns în Germania şi am suferit prima intervenţie chirurgicală, făcută de profesorul Stein, lucrurile nu au mers prea bine, deoarece această operaţie a fost considerată pasul întâi, după care a urmat pasul doi, deoarece în pasul întâi chirurgul nu a apucat să-mi scoată tumora, întrucât exista riscul să mor pe masa de operaţie. Chirurgul şi-a făcut treaba, m-a închis şi m-a programat peste două luni la Pasul doi. Am venit în ţară, am mers pe picioarele mele, deci trăiam. Îmi umbla prin cap că nu mă întorc în Germania şi nu mai fac nici o intervenţie chirurgicală, dar cum planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg, lucrurile s-au schimbat. Să vă spun din ce cauză s-au schimbat: în pasul întâi, am cunoscut doi preoţi de la Mitropolia din Nürnberg, care m-au vizitat la spital, m-au spovedit şi m-au împărtăşit. Pe ambii părinţi îi cheamă Arsenie, numiţi de românii care trăiesc acolo Cel Tânăr şi Cel Bătrân. Amândoi au făcut tot ce este posibil ca să ajungă la sufletul meu şi aşa am învăţat că, dacă nu ajungi la sufletul omului, poţi să spui orice, că nu rezolvi nimic. Pe scurt, m-am trezit cu un telefon de la părintele Arsenie Cel Tânăr, care mi-a spus că trebuie să fac acasă Sfântul Maslu, cu un preot. A închis telefonul, după care a revenit şi mi-a spus: ba nu, să faci de trei ori Maslu, cu câte trei preoţi, că problema nu este deloc uşoară. Am înlemnit şi vă daţi seama că primul gând a fost că nu m-a sunat părintele degeaba şi am realizat că trebuie să fac Maslurile recomandate. Am luat legătura cu preotul duhovnic de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului şi i-am spus ce vreau şi ce am păţit. L-am rugat pe părintele să aducă el încă doi preoţi şi să ne organizăm. Părintele m-a sunat a doua zi şi am programat primul Maslu cu trei preoţi. Au venit acasă şi am participat întreaga familie şi câţiva prieteni. În timpul Maslului am simţit un miros frumos, pe care nu l-am întâlnit emanat de la vreo floare, de la mir, deşi aveam mir de la Mormântul Mântuitorului… Ce să vă spun, un miros deosebit, puternic şi nepământean! După ce s-a terminat slujba am ţinut să spun ce am simţit, deşi cu reţinere, să nu se creadă că mi s-a părut. Surpriza a venit când şi ceilalţi au spus că şi ei au simţit acea mireasmă şi ne-a trimis cu gândul că Maica Domnului a fost prezentă şi toţi am crezut că de la Ea a venit acel miros frumos. Am făcut toate cele trei Masluri, cu trei preoţi, şi de fiecare dată am simţit mireasma unică prezentă. Vă daţi seama că mi-a venit în gând faptul că Dumnezeu ne-a dat şi „pastila” de vindecare, adică Sfântul Maslu, în timpul căruia se întâmplă taine pe care mintea omului nu şi le poate închipui. Am descris în amănunt acest fapt ca să înţeleagă cei aflaţi în suferinţă ce mare miracol este Maslul şi ce proşti suntem că nu apelăm la această vindecare pe care ne-o dă Dumnezeu gratuit.

Vă daţi seama că am înţeles imediat că voi pleca în Germania şi voi face Pasul doi al operaţiei. În tot acest timp m-am rugat la Iisus Hristos şi la Maica Domnului să mă ajute.

 

Autor: Ileana Gafton Dragoş

Sursa: http://www.lumeacredintei.com